Ma uitam cu greata zilele astea la stiri, privind cu un aer de -recunosc- superioritate probabil nefondata papagalii care se agita si zambesc din toate maselele, redand plini de entuziasm bolnav, nesimtit si kitschos stirea cu Premiul Nobel ? Cum care stire? Nu stiti ca “o scriitoare de origine romana” a castigat acum doua zile Premiul Nobel pentru Literatura? Mvaaai, inculturistilor!
Cum se intampla pe la noi, televiziunile se intrec in prezentari atunci cand cineva moare sau cand apare pe sticla straina. Ca nu auzise nici dracu’ de el pana atunci si ca nu ar fi intrat in grupaj in locul lui Mirel Radoi pana acum o saptamana deja nu mai conteaza. Aerul prietenos si preocuparea se gasesc la plic, precum supa instant insipida si procesata in laboratorul de chimie.
Asa si cu tanti Herta Muller (imi permit, ce dracu’). Brusc e a noastra. Ne-am trezit cu mingea in careu si o revendicam. Nu mai conteaza ca e plecata de j’de ani din Romania, nici ca femeia nu poseda niste amintiri prea placute despre noi, nici ca nu ar veni nici picata cu ceara inapoi. E de-a noastra. Eventual putem sa tragem o ragaitura impreuna la Oktoberfest, ca tot suntem in familie.
Noi ne putem maimutari cat vrem, insa o facem gratuit si ieftin, caci in istoria Premiilor Nobel nu va scrie niciodata ca in 2009 o scriitoare romanca a castigat Premiul pentru Literatura.
Chestia asta au sesizat-o multi altii, mai inteligenti si mai pregatiti decat mine. Eu am adus-o in discutie doar pentru ca m-a trimis cu gandul la esenta noastra. Ce s-a intamplat acum e doar un exemplu “la case mai mari”, caci fenomenul e unul devenit natural.
O mare, nefericita si perversa majoritate dintre noi este asa. Notiunea de a cunoaste un om este relativa. Aproape ca are si un orar. Un mers al trenurilor prelucrat.
Cine nu a avut de a face cu oamenii care te cunosc din cand in cand, cand ar putea avea o satisfactie din asta? Sa recunosti un om 24 din 24, 7 din 7, 365 din 365 e neprofitabil. A schita un gest, un zambet, un salut e obositor. E mult mai la indemana sa intorci capul, sa iti gasesti ceva de facut, sa te inchizi sub o pretioasa cupola.
Si chiar as milita pentru asta, daca ar fi ceva definitiv.
Eu chiar NU vreau sa fiu vazuta, salutata, recunoscuta de oamenii care nu ma plac si chiar mi-as dori din tot sufletul sa am nesimtirea necesara ca incepand dintr-o zi sa vad si sa salut doar persoanele care merita, pentru care nutresc real respect. Chiar apreciez ca in locul unei grimase sau unui salut cu jumatate de gura sa nu primesc nimic. Dar asta pentru intotdeauna. Ma dezgusta la culme cei care au impresia ca lumea graviteaza in jurul dispozitiilor lor emotionale si ca restul muritorilor trebuie sa se plieze cu atentie.
Faptul ca azi “ai binevoit” sa vezi ca exist nu ma incalzeste cu nimic. Ba chiar te rog sa nu iti consumi energia cu mine.
Dar nu, ei se incapaneaza sa pastreze amintirile legate de tine undeva in pivnita, si sa le stearga de mucegai numai atunci cand le convine.
Nu o data am patit sa ma trezesc salutata, strigata, bagata in seama de persoane pentru care ieri paream nici sa nu exist. Sau dimpotriva, sa fiu ignorata de altele care, chipurile, manifestau o oarecare simpatie pentru mine.
Sunt om si in consecinta in caracterul meu coexista chestii bune si altele mai putin bune. Insa as prefera ca atunci cand te hotarasti sa ma incluzi pe lista persoanelor “de recunoscut” sa iei in calcul toate situatiile si sa nu te razgandesti pe parcurs.
Persoane care au un vadit ghimpe impotriva mea, motivat de invidie (oricat de manelistic ar suna) sau pur si simplu pentru ca nu le place moaca mea, se dau de trei ori peste cap si devin amabile, preocupate, zambitoare, doar-doar ar putea obtine o informatie, un ajutor sau un avantaj in urma simbiozei, sau mai corect, parazitarii cu mine. Nu-s sora lui Chuck Norris, nu sunt un superlativ al frumusetii, nici al inteligentei, nu s-a impiedicat nimeni privindu-ma si ascultandu-ma, dar totusi recunosc fara pic de modestie ca sunt un om “mai altfel”, lucru pe care foarte putini il vad, un om cu niste principii, cu anumite pretentii de la viata si oameni. Toate astea mixate cu diverse defecte, minusuri, lacune, care iti plac sau nu.
Astfel se intampla ca persoanele care ma plac, de obicei cele cu niste ani in spate, au vazut “ceva” in mine. Ma plac pentru ce spun, pentru ce vorbesc, pentru cum zambesc, pentru cum dau cu bata in balta, pentru glumele mele, pentru gafele mele, pentru micile reusite si pentru micile dezastre. Nu pentru ca le-am onorat dosul cu pupaturi. Asadar, astept si eu de la restul sa nu o faca din cand in cand, doar pentru ca si-au adus aminte ca exist.
M-am gandit de multe ori la o revolutie personala. Sa ma trezesc intr-o zi intr-un cadru nou, in care sa o iau de la zero si in care oamenii sa inteleaga din prima ca au dreptul de a nu ma asimila in grupul persoanelor recognoscibile,asa cum si eu sa am dreptul de a nu saluta decat oamenii pe care realmente ii apreciez. Dar idealismul meu copilaresc isi spune inca cuvantul. Probabil mai am destule praguri de sus de lovit pana sa ma conving definitiv ca oamenii nu se pot schimba.
si nu sunt vitezomana, soooo…. cred ca merit si eu plasticul ala. 
)
