Bi&Gee Souvenirs

Cu toata inflatia de bloguri, site-uri si oameni care se dedica fenomenului handmade, am indraznit si noi sa ne facem aparitia in peisaj.
In sfarsit in mod oficial, dupa cateva luni de munca, discutii, drumuri, obstacole, ezitari, amanari.
Care noi?

• Bianca Grigoriu, 23 ani, absolventa de jurnalism, editor altiasi, tipa multi-talentata (sa nu ma omori ), si prietena (momentan) virtuala (lasa ca recuperam acusi) printr-o conjuctura fericita.
• Georgiana Asiminii, adica eu.

  Noi, adica Bi si Gee. Adica Bi&Gee, pentru ca trebuia sa purtam un nume. Fara nicio legatura cu D&G, sa nu aud vorbe la proces.

Povestea intreaga este luuunga, asa ca ii facem rezumat.

In urma cu un an si ceva, m-a lovit damblaua accesoriilor realizate manual. Am irosit cu mai putin succes niscaiva materiale, cumparate din banii mei din alocatie (asta nu e neaparat real, dar suna mai dramatic asa ), m-am murdarit cu acuarele, mi-am rupt unghii, mi-am pierdut vreme si am scos cateva maruntisuri nu tocmai extraordinare. Cateva au ajuns si la Bianca, ei i-au placut si cam atat, pentru ca o buna perioada de timp nu am mai facut nimic.
Asta vara, intr-o coincidenta simpatica, cand tocmai ma gandeam sa mai fac o incercare, am primit propunerea de la Bianca: sa ne apucam (de data asta la plural ) sa facem accesorii si sa le vindem.
Nu intram in detalii tehnice insa cert e ca dupa vreo 2-3 luni am reusit sa spunem start.

Astazi s-a nascut blogul nostru , Bi&Gee Souvenirs, pe care inca nu l-am “udat”, dar vom avea grija si de asta.

Suna a reclama? Da, este reclama. Poate ne vizitati.

Miros a Hannah Montana

In  familia Asiminii se petrec intamplari ciudate. Dupa ce ieri am executat de buna voie si nesilita de nimeni prima mea mamaliga comestibila, ce-i drept, cam nesarata, eveniment care aproape i-a provocat un soc mamei, astazi a fost randul meu sa am un soc.

Ajung de la scoala, plina de un entuziasm nebun, cum altfel, trantesc ghiozdanul in hol si gonesc spre camera mea. In treacat, zaresc cu coada ochiului in baie, ceva intrigant de roz. Cum curiozitatea ma roade intr-un stil mare, intru sa elucidez misterul. Pe masina de spalat trona mandru un spray Hannah Montana. Fac ochii mari, chicotesc si ma intreb cum a ajuns acolo. Incep sa fac cateva scenarii:

1)Un bun samaritean a aflat ca mama are o fata, dar a uitat sa o intrebe cati anisori are, asa ca i-a facut cadou aceasta minunatie.

2)M-a vizitat vreo copila de 5 ani si l-a uitat acolo.

3)Mama a vrut sa faca o gluma.

4)Mama a luat-o razna.

 

Pentru a spulbera indoielile, o sun pe mama si aproape in loc de Salut, ce faci?, izbucnesc in ras si o intreb :

-Ce-i cu chestia aia cu Hannah Montana?

-(rade) M-am gandit eu ca ai sa-mi dai in cap cu el (rade).

-Nu, da am ramas … cand l-am vazut..

-Am fost jos sa cumpar nu-stiu-ce si mi-a placut cum miroase. Miroase fain.

-Ah…sa nu-mi spui ca au adus si aici stand din ala cu produse Hannah Montana!

-Ba da.

-Bine… (rad).

Am avut curiozitatea sa ma dau la incheietura manii stangi si vreau sa comunic poporului ca miros ca o guma de mestecat. Nu e insuportabil, insa ma simt ca la 4 ani. Mai ca resimt gustul ciocolatei Kiss cu capsuni, ma simt imbracata cu fusta mea preferata, cea cu Tom si Jerry, cantand Cotton Eye Joe si alte chestii de genu’. Totusi pe atunci nu foloseam otravuri din astea , asa ca nu prea are sens reveria mea.

Din mandrie nu ma pot da cu asa ceva. Mai scrie si “Gotta Rock” pe flacon
Fanii Sepultura ar trebui sa ia foarte in serios aceasta varianta, zau asa.

In orice caz, nu pot intelege aceasta isterie. Peste tot zaresti cel putin o chestie imprimata cu duduia asta. Am vazut copii care abia stiau sa vorbeasca, dar se bateau cu fundul de pamant voind sa le fie cumparate mingi cu Hannah Montana. Nu pricep care-i faza. Chiar copiii servesc ca atare tot ceea ce se difuzeaza la televizor? Da, cam asta e raspunsul.
Ar trebui sa ma linisteasca faptul ca prin comparatie cu desene kung fu, in care sare sangele pe pereti, duduia asta e inofensiva. Totusi, nu cred ca o sa vad prea curand vreun baietel cu tiara cu puf roz, asa ca Hannah asta fascineaza doar fetele. Zic si eu.
Cata teorie a chibritului pentru un fapt divers..

Unde se duc numerele de telefon cand se duc?

A fost odata ca niciodata o cartela de Orange serioasa, de abonament, care a trait fara griji vreo 3 ani. Fara griji ea, ca posesoarea isi facea mii de draci privind neajunsurile. Relatia insa mergea din intertie, ca o casnicie rutinata. Aproape de implinirea celui de-al treilea an de existenta s-a trezit cu divortul pe masa, afland ca e din nou domnisoara, dupa lupte seculare care au durat doua luni, ca nenii de la Orange se lasa greu. Nu prea i-a convenit, afland ca posesoarea s-a inverzit cu acte, ca tot romanul. De dragul vremurilor trecute, umana a mai purtat o vreme, ingaduitoare, telefonul ce gazduia veterana portocalie, pana s-a obisnuit majoritatea cunostintelor cu schimbarea culorii telefonice.

Dupa vreo luna- doua  de relatie fara obligatii, casa i-a fost retrocedata, iar ea s-a trezit abandonata intr-un colt. Din cand in cand, in momentele de plictiseala, posesoarea mai punea cartela la treaba si verifica daca mai traieste, daca a mai primit vizite in perioada de hibernare etc. Amenintata cu expirarea numarului, tacuta, dar pasnica si disponibila, cartela inca ramasese a ei. Daca era mai mare, ar fi putut servi la ungerea untului, dar asa, prefera sa stationeze fara reumatisme la contacte.

Intr-o zi urata de noiembrie, ce se gandi posesoarea, sa se sune pe sine, se, s, sa auda vocea calda a robotului limitat la nivelul vocabularului: “Sunteti in reteaua Orange. Pentru moment…”. Dar apelul  incapatana sa se intample. Un pic uimita, posesoarea batranei cartele inchide.  10 minute mai tarziu suna telefonul. Cine e? Chiar vechiul numar.

Sa fi ajuns posesoarea intr-atat de disperata incat sa se sune singura? Respinge apelul. El se incapataneaza. Sfioasa, raspunde. O voce masculina, placuta si amabila se aude la celalalta extremitate. “E doar o gresala…”, ingaima ea. Ma sunasem dar nu am raspuns.

Rup povestea nereusita si ma intreb: se poate ca un numar caruia, repet, nu i-a expirat perioada de gratie, ci doar a fost rar utilizat, sa fie realocat? Cartela mea inca functioneaza daca o pun la treaba. E drept ca nu am incercat din nou sa ma sun…

 

Cultul personalitatii

Fiecare s-a trezit, macar odata in viata, privindu-si admirativ, eventual facand un pas in spate, propria reflectie in oglinda. Sau pronuntandu-si numele pe diverse tonalitati , minunandu-se de deosebita-i sonoritate si de magnifica potrivire cu personajul purtator. Sauuu, daca vreti, avand sentimentul ala de ca-ca-mine-nu-gasesti.

Ala eu, ala eu, hai, recunoasteti, inghititi de doua ori si cititi mai departe, ca nu o sa afle nimeni. Se cheama narcisism. Stiu ca n-am produs o iluminare – dar totusi. Fac eu un club instant al narcisistilor anonimi.
“Numele meu este Georgiana si in 50% din timp sunt narcisista”.
Nu se interpune nimeni intre amorul tau cu propria persoana, te poti iubi pana ti se face si tie sila, dar macar nu depune stupidul efort de a convinge.
Omul, daca e sa se faca placut si apreciat, se face prin fapte, prin ceea ce spune si prin ceea ce este, nu pentru ca respira prin toti porii urmatorul mesaj, scris caligrafic: “sunt interesant, observa-ma!”.
Daca ai trecut de 15 ani si inca mai ai senzatia ca vor muri muste subit cand iti faci aparitia doar pentru ca duhnesti tu de atata atitudine, inseamna ca ai niste probleme serioase.
E ca un pat al lui Procust in care Asiminii isi da cu parerea. Tot ce trece de limita asta se cheama cult al personalitatii.
Online-ul e un mediu propice pentru a-ti cladi o imagine neconforma cu realitatea si de a te face de rahat dovedind cat esti de imbacsit.
Nu odata am avut surpriza sa constat ca niste prezente aparent insipide, banale, hai normale (desi inca n-a aflat nimeni ce inseamna a fi normal) sufera de o crunta deformare a imaginii de sine. Nu m-am gandit prea mult la aspectul fizic, ci mai degraba la arsenalul de vorbe pe care si-l asigura. Trecem vijelios si nepasator peste pleiada pupezelor de hi5 cu nume de printese rapitoare, dotate cu multe versuri copiate din melodii melodioase, pentru ca incepe sa mi se faca mila de mostenirea aia genetica ce o sa ne populeze lumea cu prosti rapid si eficient.
M-as opri mai degraba asupra blogurilor, unde se presupune ca mai pui neuronul ala obosit la munca, pentru a produce un anumit continut. Cica e loc sub soare pentru toata lumea si nici nu sunt un exemplu de individ care  dedica blogului atata timp si importanta pentru a fi devenit o parte din industrie. Dar cand descopar cate un muritor ce-si masoara existenta-n ani lumina, ma cutremur. De ras.
Cum, Doamne iarta-ma, poti avea tu impresia ca exista niste oameni care dimineata, dupa ce se spala pe dinti si cu putin noroc, inainte de cafea, se intreaba ce faci tu si sar, vijeliosi, calare pe computer, nerabdatori sa iti soarba dintr-o citire scursurile cu pretentii de postari?
Pentru ca aici e hiba, acest cult bloggeristic al personalitatii se intalneste exact la ãi mai amarãsteni dintre neinteresanti.
Ce conteaza ca acordul subiect-predicat e inca o necunoscuta, ca de virgule nici macar nu putem vorbi, ca n-ai reusit sa treci de messoide, ca iti cam prinzi urechile la articularea cuvintelor, ca iti umpli pagina frumos ornata (zici tu) cu nimicuri copiate si adunate, aberant, in texte pe care le vezi posturi de succes… Ce importanta are ca fara cele 857349754 filmulete cu “cea mai tare faza”, “prea tare, c**e”, “trebuie sa vezi” esti cam straveziu? Incepi sa aduni comentatori. Dracu’ stie cum pierd aia 5 minute din viata scriindu-ti tie “asa e”, “mult prea tare”, “super”, da’ ii atragi ca un magnet. Iti faci rapid un club de pupincurozauri, incepi sa ai impresia ca tu chiar contezi in ierarhia blogurilor, si te trezesti ca te scoli dimineata cu idei revelatoare care incep cu “la cererea cititorilor fideli”, “sper ca nu mi-ati simtit prea tare lipsa”, sau ca devii expert in diverse, de la menstruatia neregulata a caprelor pana la limba cu masline.
E drept ca e mana cereasca cand dai nas in click cu cate un nene/ o tanti care a visat urat intr-o viata anterioara si acum face experimente pe iepuri
oameni nevinovati; sunt tare inocenti in universul lor popular.

Cum arata un blog de fuhrer?

• e dotat cu un about me stufos, realizat pe structura nume-prenume-numar la pantof-soacra-nepot de pe verisor, sau dimpotriva, unul enigmatic wannabe, dupa modelul nick-cateva cuvinte dezlanate care provoaca senzatia de oare ce naiba a vrut sa spuna?-e un geniu!
• motto-ul blogului, daca nu aduna scremeri puerile ale autorului, ocrotite cu pretentii de vorbe de duh, in mod cert copiaza fara remuscari un citat privat de ghilimele (de autor nici nu mai putem vorbi)
• posturi nu mai mari de o intrebare existentiala care sa incite, chipurile, cititorii sa sara cu comentariile
• un blogroll care ii contine pe toti granzii webului 2.0, doar doar s-a lipi ceva si de tanarul aspirant, care comenteaza cu perseverenta multi de foarte tare!
• un subsol umplut de link exchange-uri, sa moara concurenta de la atata trafic
• cateva  multe bannere d-ale cunoscutilor, care poseda, in marea majoritate a cazurilor, bloguri la fel de nude. Scopul tapetarii cu bannere este acela de a crea efectul de reclama – desigur ca nu ar cumpara nici dracu’ spatiu la tine, asa ca acest artificiu da bine.
• o pagina de contact care contine numarul de telefon, total inutil, intrucat nimeni nu ar fi incitat sa ceara niste lamuriri suplimentare sau vreo intalnire la cafea. Rectific: e bun, ca sa stie lumea unde se poate injura pentru copy-paste nesimtit
• un feed doldora de oameni care nu il folosesc, da e mic, portocaliu si se poarta
• linkulete spre Twitter, unde mai exaspereaza alti nevinovati cu spamurile lor ce contin linkuri inutile
• adesea poate fi gasit un regulament intern, prin care inteligenta suprema ameninta cu filtrarea comentariilor, cu banul pe ip, cu cenzura, cu mascatii, cu mama soacra, cu Ogica, cu… in virtutea legii supreme ce ii guverneaza blogul : aici eu am dreptate
• toate studiile cercetatorilor englezi, preluate pe libertatea.ro sau de pe site-uri savante de feministe plictisite
• ultimele creatii ale marilor cantautori Inna, Costi Ionita, Dj X
• o leapsa la fiecare doua posturi, din care sa putem afla toate pasiunile ascunse ale bloggerului, incepand de la eutanasierea mustei cu soseta

…momentan nu imi pot aminti mai mult din traditia bloggerilor de scara mucro. De la mucles. Dar cum universul lor este intr-o permanenta si fascinanta expansiune, nu ma indoiesc ca umila mea lista poate fi imbogatita.

Daca (tu.)

De-as putea umbra sa ti-o matur,
Sa car un pumn de praf cu mine zi de zi…
Te-as picura incet-incet in ape limpezi-
Noroiul meu ai deveni.
Pe talpi, pe palme si in gand m-as murdari de tine
Si as fugi de ploaie ca un copil bolnav.

Mi-as dogori in soare nervura cu nervura,
Mi-as coace linia vietii si as grava in unghii
Un cantec in rotatie uitat pe partitura.
Te-as ingana stangace, pierzandu-mi vocea-ncet
In ganduri ce, silite, se ordoneaza drept.

Mi te-ai opri pe buze – as inceta sa suflu.

Te-as scrie pe-o hartie si te-as citi alene
Cand zilele le sorb in ceasca de cafea.

Noua nu ne place Margarina (Nistor)

Fiindca-s un produs al tranzitiei incipiente, ivita undeva prin ‘ 91, nu ma pot lauda cum am vazut eu j’de mii de filme dublate de Irina Margareta Nistor. Ba chiar deloc. Numai ca in calitate de om care a mai deschis un televizor, a mai citit un ziar, a mai avut o discutie cu oameni 40+, stiu si eu ca tanti a fost un fel de Nicu de la Scularie. Sau un fel de personaj eu-centrez-eu-dau-cu-capul. Ma intereseaza destul de putin suferinta hoardelor de privitori oripilati de nesuferita ei voce, de care nu scapai la niciun film.
La fel de putin ma intereseaza, desi respect, cultura ei cinematografica, cunostintele de limba engleza samd.
Stiu doar ca ultimul lucru notat pe lista mea de fantezii este sa o aud pe IMN vorbind languros, ca o domnita scurgandu-se de pe divan.
Rabdarea mea duminicala e pe sfarsite. De ce, de ce, de ce, sunt nevoita sa inchid Guerilla repejor pentru a evita sa aud gemetele cinefile ale doamnei? Moartea pasiunii putin spus. Daca nu s-ar prosti, intr-o pisiceala ieftina care nu-i sade grozav unei don’soare batrane, n-as avea nimic de zis, eu, Praslea cu mucii proaspat stersi.

Nu ne mai vindeti gogosi, facem!

Intr-un avant de gospodina inchipuita sau mai precis, pe drumul de intoarcere de la scoala, “in marea trecere” pe langa o gogoserie, mi-a venit subit cheful de a face gogosi. Eu. Acasa.
Incep sa imi pun intrebari existentiale, precum “dar imi trebuie drojdie, nu?”, “si il las sa creasca?”. Ma dumiresc relativ, imi rezolv treburile prin oras, cumpar drojdia si ajung acasa.
Peste vreo ora zic sa ma apuc de treaba. Rasfoiesc cu interes cartea de bucate, absolut convinsa ca fara ajutor nu as putea sa fac ceva comestibil in afara de salate, pizza, omlete si alte cateva (putine) feluri de mancare. Nu sunt multumita de ce gasesc, asa ca decid sa imi iau sortul in dinti si sa ma descurc fara ajutor. Mai trag cu ochiul la cantitati (noroc de cana gradata, care imi salveaza capacitatile inexistente de aproximare), mai descopar pe parcurs ca mai trebuie ceva. Torn nesabuita toata faina existenta in casa intr-un lighean, adaug mandra drojdia dizolvata, niste ulei, niste (cam multa apa) si incep. Nu pare avea niciun dumnezeu chestia aia alba si lipicioasa numita indulgent aluat. Nu-i nimic, mai punem faina. Dar care faina? Cu inteligenta-mi blonda, am uitat sa pastrez pentru eventuale “avarii” si pentru intins foaia”. Cu chiu, cu vai, alatul meu e lucios, inchegat si as indrazni sa spun…frumusel. Il las vreo juma’ de ora, creste cat altii intr-un sfert de ora. Ma apuc, in lipsa fainii sa modelez niste gogosi. Modelez mult spus. Niste hidosenii cu o forma neregulata zac pe masa. Ma uit cu tristete la uleiul din tigaie. Cam mult pus. In zelul meu caracteristic, ma scurma ideea sa fac si gogosi cu branza. Realizez rapid o pasta acceptabila si incep sa burdusesc niste aluat lipicios si fragil. Timp de o jumatate de ora vad cum uleiul dispare din tigaie, chestiile se rumenesc. Radioul deschis ma motiveaza teribil. Ascult la Radio Romania un grupaj electoral in care fiecare Joker de pe afise rosteste cu mai multa sau mai putina maiestrie, fraze prafuite, false, amuzante, perimate, ipocrite. Sunt amuzanti. Ii asculti cu indulgenta cu care asculti un copil de 4 ani care ar putea sa jure ca il are pe Batman in dulap. Revin la gogosile mele. Sau ma rog, replicile nefericite.
Adun o grupare de vreo 10 gogosi care de care mai mutilate, sarmane mutante modificate genetic parca in laborator. Pun cateva pe o farfurie si ma duc la tata. “Te incumeti?”, rostesc cu “:D”-ul meu, bagand capul timid pe usa. Cum sa ma refuze? Cum sa taie din elanul unicei sale fiice pe care o lovesc atat de rar porniri de acest gen?
Ma asez langa pat si astept verdictul.
“Da, sunt bune”
(Ei,ce era sa zici) Macar atat.
“Sa lasi sa vada si mama.”
Da, sa zica ca de asta e soare azi

Bucatarul se satura numai din fum cica. Asa si eu, am mancat o singura opera de arta si mi s-a facut rau. Asta da necaz, sa vrei gogosi si sa nu le poti manca. Incerc sa fur curent si sa gandesc departe, la motivul creatorului care se sacrifica pentru a lasa urmasilor ceva de valoare. Nu ca ar fi cazul meu.

Jurnal de naufragiat

Draga jurnalule,

Asa am auzit eu ca se incepe. Habar n-am daca ar trebui sa ne tratam asa oficial cand tu nu ai nici macar foi. Nu-i nimic, tu poti sa imi spui Georgiana. E 28 octombrie, sau ma rog, ramane intre noi ca scriu asta pe 29. Astazi dis-de-dimineata, pe picior de plecare, dar cu cateva minute libere am deschis ritualic calculatorul meu cocosat de… orice si am descoperit cu stupoare (obligatorie combinatia “a descoperi” + “stupoare” = love ) ca nu posed net. Desi draga mea conexiune ma anunta ca da, suntem conectati, iar calculatoarele alea doua din bara clipoceau, cand unul cand altul. Sari tu pe Mozilla, sari tu pe Winamp sa asculti Guerilla, sari tu pe Messenger sa privesti lista goala (ora 7 dimineata); nimic. Calculatorul se inchide resemnat. Vreo 3 ore mai tarziu – georgienii se reped, plangaciosi si cu moralul prastie si se trantesc fara gratie pe scaun. Acelasi butoane, si aceeasi asteptare. Nimic. Ce naiba… ma scurg apatica in pat, sa vad ceva la teve sau macar sa privesc in pleoape. Nu servim nici canele teve. Intr-un exercitiu de perspicacitate sau nu, verific si fixul. Telefonul nu mai sunaaaaaaa… pentru ca nu are ton. Mda, concluzie rapida : RDS-ul ne dadu’ teapa. Sunat vecina, intrebat colega. Refacut conexiune, scos cablu, reintrodus cablu in posteriorul bombat al unitatii. Nema. Enervat, facut demonstratii, aruncat hartii in aer – chiar nu avem Internet.
Pana sa ma podideasca amintiri vechi, din ciclul “cum am stat o saptamana de vara fara net” sau din seria “cum mi-am plimbat unitatea centrala prin oras ca fraiera” ori din trilogia “cum i-am chemat pe gogomanii de la RDS home si mi-au scos antivirusul”, am cotrobait cat am cotrobait si am gasit numarul salvator. Sun la serviciul lor, ma cultiv rabdatoare cu niste muzici antipatice in timp ce un robot pare a-mi dicta din Critica Ratiunii Pure. Buna seara, buna seara, alea alea.
“Da…conexiunea dumneavoastra a fost blocata pentru SPAM.” Pentru… ce? “Pentru SPAM, aveti un virus, ceva si ati primit restrictie. Rezolvati problema cu sistemul si apoi veniti la sediu sa completati o cerere”.
Aha…ok. Constientizare, constientizare, acomodare, acceptare, asa Georgiana, inspira, expira! Dependenta nenorocita ce esti.
Operatiunea suna colega sa iti faca rost de antivirus, pentru ca tu nu ai din cauza lenei. Operatiunea suna prietena sa caute un CD cu Windowsul ca nici asa nu posezi. Dupa care incerci sa te obisnuiesti cu ideea ca asta e, vreo 3 zile stai “pe uscat”.

29 octombrie

Mers la scoala, popularizat tanguieli abstinento-internautice. Venit de la scoala, deschis calculatorul, verificat cu nostalgie si resemnare conexiunea. Merge. Merge? Merge! Parca incepe sa iti para rau? Nu nu. De ce te apuci mai intai? De facut gogosi.
Dar asta nu trebuie sa afli tu, jurnalule.

Time for obsessions

…It’s about something sweet that you would like to have but you know you should not…have it.

…si oare nu asa e intreaga viata? Dincolo de obsesia temporara pe care am facut-o pentru aceasta melodie, intr-un moment banal al existentei mele, in care mi se zdruncina scari ale valorii, sentimente si unghiuri in care vad viata, imi creeaza senzatii nebanuite.
Cea care conduce plutonul e cea de deja-vu, explicata relativ repede - Closer. Alaturi de The blower’s daughter(de domnu’ Orez, cum ar zice Oana), alta melodie deosebita, dar mai putin incitanta decat Caramel, as spune eu, figureaza pe coloana sonora a filmului amintit.
In afara de asta, imi creeaza (inca) o cusca in suflet, in care simt, in naivitatea cu care-mi adulez uneori cearcanele si venele pe pe maini, ca as putea sa imi adun toate refularile si dorintele inghitite si sa le las a pluti in deriva; sa intru prin efractie si cu aerul unui braconier istet, sa le vanez si sa le disec cate o zi pe fiecare sa le vad substanta, cauzele, urmarile. Sa ma fac regizor si sa rulez filme proaste in limbi pe care spectatorii nu le cunosc si sa tai bilete de aiurea, imbogatindu-ma si cumparandu-mi ecrane pe care sa rulez la infinit.
Sa imi cumpar pajisti verzi pe care cad frunze si cresc albastrele, doar de-al naibii, de a sfida geografia pe care o invat superficial, ca de exemplu acum, cand ar trebui sa ma preocup de chestiuni scolaresti si nu de stari languroase lipsite de utilitate.

Sa platesc un om de stiinta inteligent si cu un zambet care amorteste lichidul din eprubeta, care sa imi transforme macii din fapturi vegetale efemere in delicate locatare ale tuturor vaselor ce le-as detine in bogatia mea ilegala.

Oamenii deseori isi manifesta copilareasca dorinta de a trai mai multe vieti. Ma inscriu si eu si ganguresc prosteste ca as dori una numai pentru vise. Nu cea pentru visele mele absurdo-comice ce imi populeaza noptile de elev in zodia somnului, ci pentru visele mele care ma motiveaza sa clipesc alene o zi inteaga. Pentru visele acelea care iti fac impresia concomitent ca sunt atat de aproape de tine si atat de mulate, iti vin ca o rochie de matase, si de ce te afunzi in ele, de ce iti aluneca si iti zambesc amar, departandu-se de tine si facandu-te sa scuturi ferm din cap si sa iti continui cu ochii stransi periplul oniric printre portile inimii tale la care bati si cauzi gazduire. Da, cauti gazduire in propriul tau corp.

Si dupa ce ma trezesc din reveria numarul 1, creata de gustul de Caramel, alerg printre alte valente date in fuga de acordurile de chitara si vocea calda, simpla, ce alearga pe muteste intr-un tango inchipuit al cautarii demnitatii umane.

But I don’t know
how I would live with myself,
what I’d forgive of myself
if you don’t go.

…vad in ceata o femeie pe al carei chip s-a scurs rimelul; ochii pierduti privesc mana palida care strange robinetul lucitor. Apa curge, uda vaste teritorii cutanate, desfata ochi, pleoape si ucide varfurile degetelor. Spala iluzii, pacate, regrete si adanceste vinovatii implantate in limbaj greoi de programare.
Expresivitate.

It won’t do
to stir a deep desire,
to fan a hidden fire
that can never burn true.

Si totusi o faci. Caci cele mai atractive lucruri sunt cele la care nu ai acces. Cea mai deschisa vitrina e de fapt o lada prafuita la care nu gasesti cheia. Cea mai delicioasa salata e intr-adevar un bol de cristal plin de ciocolata; cel mai memorabil schimb de priviri e acela care te face sa te simti prost imediat dupa – doar pentru ca te-ai simtit atat de bine cat a durat. Cel mai frumos vis e acela pe care nu ti-l poti aminti iar cel mai strain trebuie sa fie omul de langa tine. Ar fi infricosator sa stii intr-o zi ca nu mai poti descoperi nimic.
Cu fiecare victorie a aflarii unui lucru nou, gandesc ca ar trebui sa intervina intrebarea “cum pot obtine mai mult?”

Dulci obsesii. Muzicale adica.

Black holes and revelations

Realizez deseori ca sunt genul acela de persoana a carei maniera de a vedea lucrurile este puternic influentabila de starea sufleteasca. Iar daca ma raportez la ceea de ce scriu, rezulta fie un text in care spun prea multe, fie unul in care spun prea putine in prea multe cuvinte. Ori nu stralucesc, ori epatez prin stridente care nu ma caracterizeaza la momentul respectiv. Asta pentru ca ma lupt sa imi inving lenea de a tasta. Sunt perioade in care numai cat vad cuvantul blog, imi amintesc ca am unul, dar ca tare nu am chef sa scriu, desi imi doresc. Nu imi place acest lucru.
Probabil ca nu imi dau seama, dar exteriorul isi cere tributul. Poate ca au fost perioade prea lungi cand am trait exclusiv prin ceea ce insemnez aici, poate ca am uitat sa ma uit in jur, poate mi-am hranit orgoliul cu chestii nesemnificative sau din contra, m-am necajit degeaba.
Din orice directie as face calculele, cu bruma de gandire matematica pe care (nu) o am, ajung la acelasi rezultat: cautarea fericirii.
Dincolo de tendinta mea naturala de a planifica totul, de a gandi in perspectiva, de a ma gandi la cauze si efecte, posibilitati, de a face scenarii, de a cauta solutii avantajoase pe termen lung si barbologii de genul asta necesare pana la urma, am inceput, de ceva vreme sa ma gandesc si la mine, nu numai la viitorul meu. Teoretic nu as putea sa separ aceste doua notiuni, pentru ca nu ma vad fara un traseu. Insa cred ca am inceput sa inteleg sau sa nu ma mai fac ca nu pricep ca uneori trebuie sa alegi si rezultatul brut al primelor analize.

(Imi dau seama cat de ambiguu si plictisitor m-am exprimat, dar simt ca nu as putea cu adevarat sa transcriu in cuvinte ce gandesc)

Am luat acum vreo luna si jumatate o decizie importanta pentru viitorul meu. Luata intr-o singura seara, dupa cateva ore de cautari si analize, spre deosebire de cea anterioara, pe care mi-am implantat-o in timp, am cultivat-o cu atentie si am apretat-o bine, incercand sa imi conving egoul ca asa e mai bine pentru mine. Asta fara sa fi incercat cineva sa ma forteze. Mi-au fost de ajuns vreo 4 argumente pentru a intineri pe loc, pentru a ma bucura cu entuziamul unui dealer de masini care tocmai a vandut o masina proasa la un pret mare. Decizia respectiva mi-a deschis si o alta viziune asupra viitorului imediat, asta insemnand in jur de un an. Mi-a dat puterea aia de a reorganiza listele copilaroase de “to do”, de a visa un pic cu ochii deschisi, de a face niste planuri dragute (nu m-am putut abtine) si practic de a dori sa merg mai departe.
In ultima vreme m-am confruntat cu niste stari in care lipsa de motivatie isi spune cuvintul, dar de fiecare data cand imi aduc aminte de Decizie imi recapat forta.
Nu, nu vreau sa ma marit, nici sa plec in State si nici nu planuiesc vreun jaf la banca ).

In alta ordine de idei, ma tot gandeam la puterea cuvantului “acasa”. Cred ca s-ar putea crea si un soi de terapie, in care celor bolnavi sa li se vorbeasca despre camera lor, despre mirosul cafelei dimineata, despre o anumita pereche de pijamale, de zgomotul usii unui dulap, despre presul de la intrare…
E fascinanta legatura care se creeaza.
Mie imi place foarte mult senzatia de “plecare”. Cand stiu cu cateva zile inainte ca urmeaza sa plec, fie si pentru o zi, incep sa ma gandesc ce imi pun in bagaj, la ce ora ma trezesc, cum va fi drumul, cum va fi unde voi ajunge… practic euforia plecarii ma revitalizeaza. In 9 din 10 cazuri imi place sa socializez si am satisfactii deosebite cand in putinul timp in care sunt plecata descopar ceva nou sau fac cunostinta cu oameni noi. Drumul inapoi e marcat mai mereu de nostalgie, insa odata ajunsa in pragul casei, ea devine dulce. De la ultimile scari incep sa mor de nerabdare sa sun la usa si sa imi iasa mama in prag, sa imi gasesc papucii de casa pe hol, sa simt caldura sau miros placut, sa ma imbrac in camasa de noapte si sa beau o cafea in timp ce povestesc cu volubilitatea-mi uneori obositoare ce am vazut, ce am facut…
Sa intru in camera mea si sa imi para totul mai interesant decat acum 48 de ore, sa ascult cate jumatate de ora o melodie, sa pun pret pe ce-am lasat acum putin timp.
Oricat de bune ar fi fost conditiile in care am stat, acasa e acasa. Si daca spun asta acum, ma gandesc cum va fi anul viitor

In week-end am fost in vizita la Oana, pentru ca dorul e dor cand vine vorba de prieteni. Am fost pentru doua zile studenta la politehnica, sau ma rog, am pretins asta in fata portarilor de la camin
Desi vineri, cu toata ploaia lui, parea a anunta ca vom sta mai mult in camera, a fost ok pana la urma si am prins o vreme acceptabila.
Ne-am simtit fain facand lucruri simple. Bine, si incurcand ca de obicei strazi, autobuze, pentru ca nu se putea sa nu facem o proba a simtului nostru de orientare fantastic .

Intoarsa duminica acasa bineinteles ca m-am bucurat de caldura papucilor de casa, cum spuneam, insa am si capatat o somnolenta si o lipsa de chef cat sa tina pana luni.
Si ma gandeam la ceva: cum ar fi sa ne putem crea propriul anotimp?