Sa ne ’simtem’ cu totii British!

Eu stiu, dragele mele cititioare fashioniste (cel mai probabil vorbesc la pereti, ca nu am asa ceva) ca va munciti neuronii intru crearea stilului personal. Stiu ca va preocupa asortarea cuseturii de la chilot cu bareta pantofilor, ca texturile va dau batai de cap, ca bugetul nu va mai ajunge si ca cele mai finute dintre voi tanjiti dupa stilul British. Eu nu-s tocmai finuta, insa I do, ma holbez cu jind la hainele si accesoriile si pozele si atitudinile si toate elementele muieresti si nu numai ce compun vestitul spirit/stil/fel de a fi British. Daca barza mi-ar fi cerut si mie parerea, inainte sa ma basculeze in coltul asta de Moldova, as fi negociat la sange pentru o excursie mica prin Canalul Manecii. Sau macar, obosita fiind, sa ma scape ca din gresala, intr-un colt de Franta de unde sa privesc picioarele nesfarsite ale frantuzoaicelor. N-a fost sa fie. Dar sa nu divagam; astazi, in contrast cu starea mea brassicoasa (lat. Brassica – varza) de astazi, sunt la datorie sa propun solutii. Veniti cu incredere in Romania, hai Moldova, hai… (nu suna deloc idilic, imi pare rau daca v-am stricat ziua) si bucurati-va din plin de vremea britanica. Vorba tatalui meu, suntem localitate inrudita cu Londra.
M-am saturat de ceata asta care apare ca un neam prost cand ti-e lumea mai draga. Dincolo de faptul ca am o problema cu anotimpurile, uitand care si cum, nu ma pot obisnui cu starea asta atat de lichida, dezintegrata. Parca m-as fi nascut ieri.
Nu ma inscriu nici in categoria “unde-s zapezile de altadata”, preferand zapada doar o luna in an si atunci cu marea grija de a nu incasa un head shot prietenesc de la pustii fani Ben 10 si Hannah Montana. Daca ar fi dupa pretentiile mele absurde, anul intreg ar trebui sa fie o primavara de treaba. Nu e nici posibil, nici normal, nici sanatos, dar imi permit sa-mi bat gura degeaba.
Am mai scris despre perioada de hibernare. Am cam iesit din ea: nu mai dorm la pranz. Acum am senzatia paranoica ca cineva comploteaza impotriva mea in privinta timpului. In continuare ma enerveaza ziua scurta, vremea umeda, starea de gri. Am cearcane tot mai evidente si sunt tot mai alba. De vreo saptamana mi-am intoxicat parintii, neamurile, colegii si prietenii cu tanguielile mele privitoare la durerea de spate. Sunt ca o bunicuta din aceea carcotasa. La 81 de ani, cum zice prietena mea. Am si ocupari de sezatoare. In afara de mesteritul cerceilor, deja cunoscut, m-am apucat de tricotat. Fulare cica. Mi-am cumparat niste andrele meseriase deosebit de periculoase, care arata ca niste betisoare chinezesti supradimensionate si deja visez la teancuri de chestii facute de mainile mele stangi.
Uit numarul cestilor de cafea, incep carti si nu le termin, visez, ma tund, lalai, casc si ma lupt cu trezitul dimineata.
Toate in aceasta umezeala perpetua. Devin un Bacovia feminin, mediocru, mic si neinsemnat.
Ma intorc la mohairul meu smart si la cartea Raduleascai:)

Ca prostu’ la ‘Luna Noua’

Am tot amanat si amanat sa mazglesc ceva despre filme, atata vreme cat nu sunt o mare consumatoare, insa nu m-am mai putut abtine.
Inflatia de reactii vis-a-vis de proaspatul lansat New Moon, care a udat iar adolescentele, m-a mobilizat insa.

Am citit toata seria Amurg, scrisa de Stephanie Meyer, initial din curiozitate, apoi din placere, apoi din inertie, apoi din dorinta de a termina. Primul roman a fost, intr-adevar captivant. Nu valoros, dar captivant. Carte usurica, poveste de dragoste imposibila, chestii usor de digerat, reverii puerile, din astea. A doua si a treia au fost efectiv o labareala trista, o zeama lunga si chioara in care eroina impiedicata devine si un pic usuratica. Ultima carte ce a mai spalat putina, aglomerand in final ceea ce astepta toata lumea ce a citit seria: se devina duduia vampir, sa se culce cu vampiru’, sa se marite cu el, chestii pragmatice si concrete.
Filmul, well, filmul… Twilight (I) adica, l-am vazut inainte sa citesc cartile, deci mi-a retinut cumva atentia. Ca productie, nu a fost cine stie ce, ba chiar mediocru, insa nu pot nega ca povestile cu tineri atrag. E un fel de placere vinovata.
Am fost taaaare curioasa sa il vad si pe al doilea. New Moon adica. Mare tam-tam si cu asta. Petrecandu-mi week-end-ul trecut in Iasi, am incercat sa ii corup pe unii sau altii sa il vedem la cinema. Am auzit ca n-ar mai fi bilete, m-am resemnat, motiv pentru care am apelat, impreuna cu Oana, la sfantul Odc si l-am vazut din consacratul cinematograf T…
Ceva mai plictisitor decat filmul asta nu mi-a fost dat sa vad! Efecte speciale de 2 lei, actiune cheap, replici rasuflate, neconcordante… Eram plictisite la maximum, tot dadeam pe repede inainte… eu cel putin am vrut sa renunt de vreo doua ori, dar am rezistat pana la capat. Ne-am uitat cu un sictir destul de pregnant si am concluzionat amandoua ca e de rahat si m-am bucurat ca nu am dat banii degeaba pe bilete.
Deci sfatul georgian calduros ar fi: NU MERGETI LA NEW MOON! Bullshit! Really.

In schimb…am vazut un film tare fain sambata. A meritat fiecare leu.
[Pauza. Moment in care astept ca prietenul meu sa se umfle in pene ca el a ales filmul ]
Concertul e un film care a reusit sa imi mentina atentia treaza, lucru destul de dificil pentru foiala-mi caracteristica. Un film care are aproape de toate. De la bucatile de Tchaikovsky care te fac sa exclami “Ce bine suna!”, la partile savuroase in care rusa si franceza se combina, la continut, pana la realizarea tehnica, regizorala.
Intervine acum un soi de mandrie prosteasca; zic prosteasca pentru ca nu ma implica in niciun fel. Insa sunt tare fericita cand constat ca regizorul este roman si ca filmul se poate inscrie usor pe lista preferatelor mele. Deci regizorii romani pot face filme si despre altceva decat despre comunism, revolutie, avorturi, viata de rahat din Romania, saracie, tigani si toata gama la care ne pricem.

Gust de marmelada

Imi reprosez nu de putine ori ca traiesc in dimensiuni temporale gresite. Fie ca ma las furata de reverii lungi, care dezbat pe furis carari ale viitorului,fie construiesc scheme de urmat, fie cad intr-un dulce-amarui remember al trecutului. Imi amintesc din cand in cand sa traiesc si clipa, insa o traiesc cu viclenie: ii asigur intensitatea si frumusetea pentru a o transforma in aminitire draga. Exacerband si generalizand, as conchide ca traiesc pentru amintiri. Nu din amintiri, ci pentru ele. Undeva in subconstientul meu o rotita se invarte pentru o constiinta viitoare. La mine prezentul munceste pentru a-i deveni viitorului un trecut cu parfum.
Ma mustru si ma chinui atunci cand ceva nu a decurs cum as fi vrut. Chiar si in cea mai rusinoasa letargie pricep ca nu e ok; la mine niciodata nimic nu este ok daca iau la puricat problema. Sunt o perfectionista-desi nu stiu cat reflecta asta ceea ce sunt eu acum. Ramane un areal vast, oricand in asteptarea de a fi discutat.
Dragostea mea pentru amintiri explica faptul pentru care insist sa fac poze, multe poze. Graba si mana tremuranda cu care manuiesc cablul de date nu se compara cu nimic. Zambetele cu care revad poze mai noi sau mai vechi sunt si ele nepretuite.
Aduce a reclama la Mastercard, dar sa stiti ca nu m-au platit.
Nostalgia de a ma compara cu mine de acum un an sau doi e simpatica; poate nu imi doresc sa redevin ce am fost, insa intotdeauna gasesc lucruri pe care sa le regret. Regrete curate, sincere, copilaresti poate, date de dorinta inexplicabila de a trai mai mult si din mai multe unghiuri.
Nu imi iert usor greselile, insa trecutul le indulceste. Le gasesc scuze.
Pentru mine amintirile sunt motor.
Imi amintesc cum am pasit, acum vreo saptamana si putin, in cabinetul de psihologie al scolii. Mirosul acela nedefinit, dar cald, oglinda din perete, fotoliile rosii, zgomotul discret al calculatorului, privelistea gri de pe geam, au activat momente foarte dragi. Poate nu stiam cat sunt de dragi-am realizat cat imi lipseste fata aceea de 16 ani care scria foi intregi acolo si care pleca cu dureri de cap doar pentru faptul ca procesele volitive erau nesuferite. Momentele moarte cand ramasa singura cu foile albe, ma priveam in oglinda mare si imi admiram parul lung, cele cand din cauza unor cosuri razlete ma razbunam pe paralela gandire-limbaj, emotiile, accesele de plans, esecurile sentimentale povestite acolo, zambetele, tot ce s-a nascut acolo: prietenia, pasiune pentru psihologie si dependenta de concurenta.
Respirand doi ani mai tarziu acelasi aer, am inteles ca a nu participa si anul acesta la Olimpiada de Psiho ar fi o crima pentru georgienii din interior.

*
Scotocind dupa prostii prin dulapurile-mi aflate in vesnica dezordine, am gasit intr-o cutie, o punga bine rasucita, care adapostea… 3 cozi de par. In genunchi stand langa pat si privindu-le, imi pareau perfecte. Culoarea, luciul, forma, greutatea lor… naiv, le-am mirosit. Aproape ca pastrau candoare in ele. Atata cat puteam sa am la 17 ani. Mi-am adus aminte de ziua torida in care de plictiseala mi-am taiat pletele crescute cu greu. Nu am rezonat niciodata cu pastrarea parului; daca stau bine sa ma gandesc in afara de atunci nu am pastrat niciodata par. Nu am simtit nevoia, nu mi s-a parut necesar…

**
Cheia se invarte, iar manerul rigid face un click atat de cunoscut, la o ora atat de cunoscuta. Las tot ce am in mana si ies din camera – stiu ca a venit mama. Dintotdeauna punctele de atractie au fost geanta si pungile. Intotdeauna trebuie sa existe ceva folositor sau bun pe acolo. Daca dezamagirea de a nu gasi “ceva dulce” atunci, ca si acum, nu mai afecteaza prea mult, sigur se gaseste macar un pix sau un pachet de servetele de “furat”. Despachetand, am gasit azi, facand ochii mari si curiosi, o bucata de marmelada. Marmelada! Pentru necunoscatori pare stupid. Am o fixatie. De 13 ani tanjesc dupa marmelada pe care o mancam direct din borcan, adusa de o vecina de-a matusii mele (pe sistemul ala negru’ de respira greu era tat’su!), intr-o dimineata bbrrr de iarna, in marchiza bunicii mele, unde ieseam in sosete si dardaiam de frig. De atatia ani sunt refuzata cand cer marmelada. Sunt informata cu scenarii de groaza – ca e de rau, foarte rau, contine multe, de la unghii de crocobaur la transpiratie de zmeu turcoaz. Nu stiu cum de nu mi-am cumparat singura…curios.
Gustul imi pare familiar…dar nu e acelasi. Probabil ar trebui sa am din nou 5 ani.

…Oare cati ani din fiecare an ne-ar trebui pentru a nu mai iubi amintirile?

Votam?

Un 22 Noiembrie insorit si cald, cel putin aici, in estul extrem al Romaniei. S-ar parea ca vremea comploteaza indirect in a scoate romanii din casa si a-i trimite la urne.
E o zi importanta. Oricat m-am ferit de aceata propozitie atat de gretoasa prin platitudinea si uzura ei, nu am putut. As continua prolific cu “avem nevoie de o schimbare”. Sper doar ca, dincolo de semnificatiile diverse ale votului pentru unii sau altii, lumea isi va deplasa fizicul si va stampila cu cap. Inca mai sper ca se mai poate face ceva. Destul de naiv, insa mi-e greu sa ma impac cu gandul Romaniei de azi, in care nimic nu merge cum trebuie.
Nu stiu cat as putea sa ma mint ca poate fi salvata tara in esenta. Si ca tot vorbeam de esente, sunt un pic nazista: din anumite puncte de vedere, daca as candida, as include in programul meu castrarea cretinilor (dupa o evaluare minutioasa), interzicerea manelelor, pedeapsa cu inchisoarea pentru aruncarea gunoaielor la intamplare, pentru tulburarea linistii publice, pentru mancatul de seminte pe strada, pentru cei care nu se spala, pentru scuipatul pe strada, pentru cei care huiduie la spectacole, pentru huliganii de pe stadioane, pentru urlete, tipete si injuraturi.
As introduce munca in folosul comunitatiii pentru cei care dau si iau spaga, pentru ignorantii din sistem, pentru profesorii care fac nimic la ore, pentru asistentele sictirite care te lasa sa mori in spitale sau te prajesc, la o adica.
Aberez cu spor insa indignarea mea naiva a atins cote maxime. Si nu numai a mea. E extrem de trist cum ne batem joc de o tara care ne-ar putea oferi atat de multe. Suntem masochisti. Nu vom deveni niciodata nemti, dar straduinta ar ajuta.
Am nazuinta ca:
-mai exista bun simt (asta fara a face aluzie la vreun candidat sau altul)
-ca marlanii inconjurati de pupeze prezidentiabile nu mai impresioneaza prea tare prin sistemul “poza cu maimuta”
-ca babele au aflat ca Iliescu nu mai candideaza
-ca romanii nu se bucura la doua pixuri si un calendar
-ca nu faina si uleiul hotaraste unde pui stampila
-ca romanii se uita la televizor si cantaresc discursurile candidatilor
-ca nu de “unul de-al nostru” este nevoie, ci de o coloana vertebrala aflata in buna relatie cu tot scheletul ce ne tine pe picioare si ale carei vertebre cervicale sustin bine un creier limpede
-ca nu paranoia si samanta de scandal reprezinta dovezi de verticalitate
-ca a merge la vot nu e un eveniment monden.

In ceea ce ma priveste, nu simpatizez cu un partid sau altul. Ma bazez pe oameni, nu pe culori. Prin urmare l-am votat dis-de-dimineata pe cel cu al carui discurs rezonez: Crin Antonescu.

Si mai sper ceva: sa nu fiu dezamagita, asa cum s-a intamplat acum 5 ani, cand am votat spiritual ( efectiv neavand cum, la doar 13 ani) cu actuala ciuma a Romaniei.

Niste raspunsuri

Nu m-am declarat niciodata fana a Mihaelei Radulescu, ba chiar am privit cu rezerva dimensiunile pe care i le-a atribuit mass media. Ideea de diva imi repugna in general si mi se pare o titulatura mult prea usor atribuita.
M-as feri sa o cataloghez in vreun fel si m-as limita in a spune ca, dincolo de unele si altele, e o femeie frumoasa, abila si foarte isteata.
Iarasi pot spune ca am privit cu scepticism cariera sa de scriitoare.
In fine, fara a mai lungi pelteaua, am aflat de la stiri de lansarea cartii sale, “Niste raspunsuri”. Media a pus accent pe altceva, pe baza de Dani, bineinteles. Prea putin ma interesa asta, dar am cautat fragmentele de emisiune cu pricina si am fost impresionata.
Sensibilitatea actritei, naturaletea pasajului recitat, Lara Fabian in surdina, in orice caz… toate acestea au reusit sa ma sensibilizeze. Nu la modul “vai, am varsat o lacrima” ci la modul “m-a trecut un fior”.

Pe langa asta imi place si melodia omonima a trupei Taxi.
Frumos.

(de la 3:30 pana la 5:00)
Toate astea, foarte surprinzator, m-au facut sa decid ca “Niste raspunsuri” merita cumparata. Cel putin pentru expresivitate.

Recuperari

N-as incepe cu “daca va intrebati de ce nu am mai scris”, pentru ca e penibil. Lumea are si treburi mai bune de facut. Numai ca de fiecare data eu sunt cea care se simte vinovata pentru pauzele lungi de pe acest blog. Nu prea am avut spor, cum s-ar zice. M-am culcat tarziu, am dormit putin, am tratat destul de superficial invatatul, am oscilat, chestii din astea. Cam normale pentru mine la vremea asta.
Nu stiu daca am precizat, dar eu ma aflu acum in perioada de hibernare. Acum parca trec prin cea urmatoare ei, adica de vagabondaj prin casa.
De la venirea frigului, dar mai ales a timpului noros, al ploilor, al cetii, umezelii, intunericului, nu functionez prea bine. Am inceput cu caderea parului si am continuat cu starea de oboseala generala si de lehamite. Trebuie sa dorm musai la pranz, iar mai devreme de orele 6-7 nu pot sa ma ating cu simtul responsabilitatii de niciun caiet. Apoi ma “fofilez” prin casa apucandu-ma de lucruri la nivel declarativ sau cel mult incepute, dupa care, realizez pe la 8-9 ca eu chiar am treaba.
Bag seama ca de o saptamana nu prea am mai dormit la pranz si parca sunt mai treaza. Dar nu-i nimic, am cearcane. In schimb sunt foarte aeriana. Uit chestii precum ca a doua zi ma duc la scoala, uit sa imi pun ceasul sa sune si imi amintesc in toiul noptii, uit ce voiam sa zic acum doua secunde, arunc la cos chestiile care imi trebuie si le pastrez pe cele nefolositoare, din astea…
Situatia destul de tensionata de la scoala nu imi prieste dar incerc sa ma detasez si sa privesc ca un spectator pasiv tot ce se intampla.Imi mai ies coarnele ce-i drept, iar temperamentul meu (coleric, daca va intrebati), se manifesta.
In rest… maruntisuri.
Da e bine. Pe bune.

Total fara legatura, un cover dragut din punctul meu de vedere.

Bi&Gee Souvenirs

Cu toata inflatia de bloguri, site-uri si oameni care se dedica fenomenului handmade, am indraznit si noi sa ne facem aparitia in peisaj.
In sfarsit in mod oficial, dupa cateva luni de munca, discutii, drumuri, obstacole, ezitari, amanari.
Care noi?

• Bianca Grigoriu, 23 ani, absolventa de jurnalism, editor altiasi, tipa multi-talentata (sa nu ma omori ), si prietena (momentan) virtuala (lasa ca recuperam acusi) printr-o conjuctura fericita.
• Georgiana Asiminii, adica eu.

  Noi, adica Bi si Gee. Adica Bi&Gee, pentru ca trebuia sa purtam un nume. Fara nicio legatura cu D&G, sa nu aud vorbe la proces.

Povestea intreaga este luuunga, asa ca ii facem rezumat.

In urma cu un an si ceva, m-a lovit damblaua accesoriilor realizate manual. Am irosit cu mai putin succes niscaiva materiale, cumparate din banii mei din alocatie (asta nu e neaparat real, dar suna mai dramatic asa ), m-am murdarit cu acuarele, mi-am rupt unghii, mi-am pierdut vreme si am scos cateva maruntisuri nu tocmai extraordinare. Cateva au ajuns si la Bianca, ei i-au placut si cam atat, pentru ca o buna perioada de timp nu am mai facut nimic.
Asta vara, intr-o coincidenta simpatica, cand tocmai ma gandeam sa mai fac o incercare, am primit propunerea de la Bianca: sa ne apucam (de data asta la plural ) sa facem accesorii si sa le vindem.
Nu intram in detalii tehnice insa cert e ca dupa vreo 2-3 luni am reusit sa spunem start.

Astazi s-a nascut blogul nostru , Bi&Gee Souvenirs, pe care inca nu l-am “udat”, dar vom avea grija si de asta.

Suna a reclama? Da, este reclama. Poate ne vizitati.

Miros a Hannah Montana

In  familia Asiminii se petrec intamplari ciudate. Dupa ce ieri am executat de buna voie si nesilita de nimeni prima mea mamaliga comestibila, ce-i drept, cam nesarata, eveniment care aproape i-a provocat un soc mamei, astazi a fost randul meu sa am un soc.

Ajung de la scoala, plina de un entuziasm nebun, cum altfel, trantesc ghiozdanul in hol si gonesc spre camera mea. In treacat, zaresc cu coada ochiului in baie, ceva intrigant de roz. Cum curiozitatea ma roade intr-un stil mare, intru sa elucidez misterul. Pe masina de spalat trona mandru un spray Hannah Montana. Fac ochii mari, chicotesc si ma intreb cum a ajuns acolo. Incep sa fac cateva scenarii:

1)Un bun samaritean a aflat ca mama are o fata, dar a uitat sa o intrebe cati anisori are, asa ca i-a facut cadou aceasta minunatie.

2)M-a vizitat vreo copila de 5 ani si l-a uitat acolo.

3)Mama a vrut sa faca o gluma.

4)Mama a luat-o razna.

 

Pentru a spulbera indoielile, o sun pe mama si aproape in loc de Salut, ce faci?, izbucnesc in ras si o intreb :

-Ce-i cu chestia aia cu Hannah Montana?

-(rade) M-am gandit eu ca ai sa-mi dai in cap cu el (rade).

-Nu, da am ramas … cand l-am vazut..

-Am fost jos sa cumpar nu-stiu-ce si mi-a placut cum miroase. Miroase fain.

-Ah…sa nu-mi spui ca au adus si aici stand din ala cu produse Hannah Montana!

-Ba da.

-Bine… (rad).

Am avut curiozitatea sa ma dau la incheietura manii stangi si vreau sa comunic poporului ca miros ca o guma de mestecat. Nu e insuportabil, insa ma simt ca la 4 ani. Mai ca resimt gustul ciocolatei Kiss cu capsuni, ma simt imbracata cu fusta mea preferata, cea cu Tom si Jerry, cantand Cotton Eye Joe si alte chestii de genu’. Totusi pe atunci nu foloseam otravuri din astea , asa ca nu prea are sens reveria mea.

Din mandrie nu ma pot da cu asa ceva. Mai scrie si “Gotta Rock” pe flacon
Fanii Sepultura ar trebui sa ia foarte in serios aceasta varianta, zau asa.

In orice caz, nu pot intelege aceasta isterie. Peste tot zaresti cel putin o chestie imprimata cu duduia asta. Am vazut copii care abia stiau sa vorbeasca, dar se bateau cu fundul de pamant voind sa le fie cumparate mingi cu Hannah Montana. Nu pricep care-i faza. Chiar copiii servesc ca atare tot ceea ce se difuzeaza la televizor? Da, cam asta e raspunsul.
Ar trebui sa ma linisteasca faptul ca prin comparatie cu desene kung fu, in care sare sangele pe pereti, duduia asta e inofensiva. Totusi, nu cred ca o sa vad prea curand vreun baietel cu tiara cu puf roz, asa ca Hannah asta fascineaza doar fetele. Zic si eu.
Cata teorie a chibritului pentru un fapt divers..

Unde se duc numerele de telefon cand se duc?

A fost odata ca niciodata o cartela de Orange serioasa, de abonament, care a trait fara griji vreo 3 ani. Fara griji ea, ca posesoarea isi facea mii de draci privind neajunsurile. Relatia insa mergea din intertie, ca o casnicie rutinata. Aproape de implinirea celui de-al treilea an de existenta s-a trezit cu divortul pe masa, afland ca e din nou domnisoara, dupa lupte seculare care au durat doua luni, ca nenii de la Orange se lasa greu. Nu prea i-a convenit, afland ca posesoarea s-a inverzit cu acte, ca tot romanul. De dragul vremurilor trecute, umana a mai purtat o vreme, ingaduitoare, telefonul ce gazduia veterana portocalie, pana s-a obisnuit majoritatea cunostintelor cu schimbarea culorii telefonice.

Dupa vreo luna- doua  de relatie fara obligatii, casa i-a fost retrocedata, iar ea s-a trezit abandonata intr-un colt. Din cand in cand, in momentele de plictiseala, posesoarea mai punea cartela la treaba si verifica daca mai traieste, daca a mai primit vizite in perioada de hibernare etc. Amenintata cu expirarea numarului, tacuta, dar pasnica si disponibila, cartela inca ramasese a ei. Daca era mai mare, ar fi putut servi la ungerea untului, dar asa, prefera sa stationeze fara reumatisme la contacte.

Intr-o zi urata de noiembrie, ce se gandi posesoarea, sa se sune pe sine, se, s, sa auda vocea calda a robotului limitat la nivelul vocabularului: “Sunteti in reteaua Orange. Pentru moment…”. Dar apelul  incapatana sa se intample. Un pic uimita, posesoarea batranei cartele inchide.  10 minute mai tarziu suna telefonul. Cine e? Chiar vechiul numar.

Sa fi ajuns posesoarea intr-atat de disperata incat sa se sune singura? Respinge apelul. El se incapataneaza. Sfioasa, raspunde. O voce masculina, placuta si amabila se aude la celalalta extremitate. “E doar o gresala…”, ingaima ea. Ma sunasem dar nu am raspuns.

Rup povestea nereusita si ma intreb: se poate ca un numar caruia, repet, nu i-a expirat perioada de gratie, ci doar a fost rar utilizat, sa fie realocat? Cartela mea inca functioneaza daca o pun la treaba. E drept ca nu am incercat din nou sa ma sun…

 

Cultul personalitatii

Fiecare s-a trezit, macar odata in viata, privindu-si admirativ, eventual facand un pas in spate, propria reflectie in oglinda. Sau pronuntandu-si numele pe diverse tonalitati , minunandu-se de deosebita-i sonoritate si de magnifica potrivire cu personajul purtator. Sauuu, daca vreti, avand sentimentul ala de ca-ca-mine-nu-gasesti.

Ala eu, ala eu, hai, recunoasteti, inghititi de doua ori si cititi mai departe, ca nu o sa afle nimeni. Se cheama narcisism. Stiu ca n-am produs o iluminare – dar totusi. Fac eu un club instant al narcisistilor anonimi.
“Numele meu este Georgiana si in 50% din timp sunt narcisista”.
Nu se interpune nimeni intre amorul tau cu propria persoana, te poti iubi pana ti se face si tie sila, dar macar nu depune stupidul efort de a convinge.
Omul, daca e sa se faca placut si apreciat, se face prin fapte, prin ceea ce spune si prin ceea ce este, nu pentru ca respira prin toti porii urmatorul mesaj, scris caligrafic: “sunt interesant, observa-ma!”.
Daca ai trecut de 15 ani si inca mai ai senzatia ca vor muri muste subit cand iti faci aparitia doar pentru ca duhnesti tu de atata atitudine, inseamna ca ai niste probleme serioase.
E ca un pat al lui Procust in care Asiminii isi da cu parerea. Tot ce trece de limita asta se cheama cult al personalitatii.
Online-ul e un mediu propice pentru a-ti cladi o imagine neconforma cu realitatea si de a te face de rahat dovedind cat esti de imbacsit.
Nu odata am avut surpriza sa constat ca niste prezente aparent insipide, banale, hai normale (desi inca n-a aflat nimeni ce inseamna a fi normal) sufera de o crunta deformare a imaginii de sine. Nu m-am gandit prea mult la aspectul fizic, ci mai degraba la arsenalul de vorbe pe care si-l asigura. Trecem vijelios si nepasator peste pleiada pupezelor de hi5 cu nume de printese rapitoare, dotate cu multe versuri copiate din melodii melodioase, pentru ca incepe sa mi se faca mila de mostenirea aia genetica ce o sa ne populeze lumea cu prosti rapid si eficient.
M-as opri mai degraba asupra blogurilor, unde se presupune ca mai pui neuronul ala obosit la munca, pentru a produce un anumit continut. Cica e loc sub soare pentru toata lumea si nici nu sunt un exemplu de individ care  dedica blogului atata timp si importanta pentru a fi devenit o parte din industrie. Dar cand descopar cate un muritor ce-si masoara existenta-n ani lumina, ma cutremur. De ras.
Cum, Doamne iarta-ma, poti avea tu impresia ca exista niste oameni care dimineata, dupa ce se spala pe dinti si cu putin noroc, inainte de cafea, se intreaba ce faci tu si sar, vijeliosi, calare pe computer, nerabdatori sa iti soarba dintr-o citire scursurile cu pretentii de postari?
Pentru ca aici e hiba, acest cult bloggeristic al personalitatii se intalneste exact la ãi mai amarãsteni dintre neinteresanti.
Ce conteaza ca acordul subiect-predicat e inca o necunoscuta, ca de virgule nici macar nu putem vorbi, ca n-ai reusit sa treci de messoide, ca iti cam prinzi urechile la articularea cuvintelor, ca iti umpli pagina frumos ornata (zici tu) cu nimicuri copiate si adunate, aberant, in texte pe care le vezi posturi de succes… Ce importanta are ca fara cele 857349754 filmulete cu “cea mai tare faza”, “prea tare, c**e”, “trebuie sa vezi” esti cam straveziu? Incepi sa aduni comentatori. Dracu’ stie cum pierd aia 5 minute din viata scriindu-ti tie “asa e”, “mult prea tare”, “super”, da’ ii atragi ca un magnet. Iti faci rapid un club de pupincurozauri, incepi sa ai impresia ca tu chiar contezi in ierarhia blogurilor, si te trezesti ca te scoli dimineata cu idei revelatoare care incep cu “la cererea cititorilor fideli”, “sper ca nu mi-ati simtit prea tare lipsa”, sau ca devii expert in diverse, de la menstruatia neregulata a caprelor pana la limba cu masline.
E drept ca e mana cereasca cand dai nas in click cu cate un nene/ o tanti care a visat urat intr-o viata anterioara si acum face experimente pe iepuri
oameni nevinovati; sunt tare inocenti in universul lor popular.

Cum arata un blog de fuhrer?

• e dotat cu un about me stufos, realizat pe structura nume-prenume-numar la pantof-soacra-nepot de pe verisor, sau dimpotriva, unul enigmatic wannabe, dupa modelul nick-cateva cuvinte dezlanate care provoaca senzatia de oare ce naiba a vrut sa spuna?-e un geniu!
• motto-ul blogului, daca nu aduna scremeri puerile ale autorului, ocrotite cu pretentii de vorbe de duh, in mod cert copiaza fara remuscari un citat privat de ghilimele (de autor nici nu mai putem vorbi)
• posturi nu mai mari de o intrebare existentiala care sa incite, chipurile, cititorii sa sara cu comentariile
• un blogroll care ii contine pe toti granzii webului 2.0, doar doar s-a lipi ceva si de tanarul aspirant, care comenteaza cu perseverenta multi de foarte tare!
• un subsol umplut de link exchange-uri, sa moara concurenta de la atata trafic
• cateva  multe bannere d-ale cunoscutilor, care poseda, in marea majoritate a cazurilor, bloguri la fel de nude. Scopul tapetarii cu bannere este acela de a crea efectul de reclama – desigur ca nu ar cumpara nici dracu’ spatiu la tine, asa ca acest artificiu da bine.
• o pagina de contact care contine numarul de telefon, total inutil, intrucat nimeni nu ar fi incitat sa ceara niste lamuriri suplimentare sau vreo intalnire la cafea. Rectific: e bun, ca sa stie lumea unde se poate injura pentru copy-paste nesimtit
• un feed doldora de oameni care nu il folosesc, da e mic, portocaliu si se poarta
• linkulete spre Twitter, unde mai exaspereaza alti nevinovati cu spamurile lor ce contin linkuri inutile
• adesea poate fi gasit un regulament intern, prin care inteligenta suprema ameninta cu filtrarea comentariilor, cu banul pe ip, cu cenzura, cu mascatii, cu mama soacra, cu Ogica, cu… in virtutea legii supreme ce ii guverneaza blogul : aici eu am dreptate
• toate studiile cercetatorilor englezi, preluate pe libertatea.ro sau de pe site-uri savante de feministe plictisite
• ultimele creatii ale marilor cantautori Inna, Costi Ionita, Dj X
• o leapsa la fiecare doua posturi, din care sa putem afla toate pasiunile ascunse ale bloggerului, incepand de la eutanasierea mustei cu soseta

…momentan nu imi pot aminti mai mult din traditia bloggerilor de scara mucro. De la mucles. Dar cum universul lor este intr-o permanenta si fascinanta expansiune, nu ma indoiesc ca umila mea lista poate fi imbogatita.