Cum am facut un copil blond cu Keanu Reeves

Canicula face ravagii, afectand in mod grav creierele celor care bantuie pe Internet fara tinta.
Am descoperit din intamplare site-ul makemebabies.com , ceva gen fane-ude-si-lesinate-isi-gasesc-alinarea combinandu-si chipul cu cel al unei celebritati intru proiectarea progeniturii. Cum imi plac foarte mult copiii(nu) am zis sa fac si eu vreo cativa. Virtual, desigur.
Am facut unul si cu Ben Affleck, dar tot cel cu Keanu Reeves e mai tare.
Sexul este indescifrabil, blond ca mami si tati care sunt bruneti si cu fata de copil batran.
Et voila!

[nu-i asa ca are nasul meu? ]

Prost sa fii, noroc sa ai

…Sau ‘cineva acolo sus ma iubeste’… sau ‘exista viata si dupa moarte’.

Probabil ca in compania a doua pahare de vin rosu, baute seara, dupa ce m-am trezit din leneveala amezii, as cadea direct intr-o indrazneala de a reedita conceptia filosofica a lui Camus despre absurd si as incepe sa trancanesc despre existenta marunta, dar cu nuante insolite. Dar nu. Pe langa faptul ca in ultima vreme mi-a lipsit vointa de a scrie (si in general orice vointa), traiesc o lupta cu somnul, vesnic insuficient(din vina mea), cu trezitul dimineata si cu mentinerea picioarelor bine infipte in asfalt.
In ultima saptamana am experimentat mai multe valente ale norocului. Uau, ce savant suna in timp ce nu e! Am jucat la loto duminica, dupa multa vreme de pauza. Pentru ca ma inscriu si eu in randul celor care pun din cand in cand cate un bilet. Cu detasare si umor insa. Pun o singura varianta, sa nu imi para rau daca nu imi iese nimic, ma duc cu ultimile fortari de evadare din lene duminica, cand e full peste tot si astept miracolul divin. Destul de naiv. Un amic a tinut sa imi aminteasca de vreo 2 ori ca e mai mare probabilitatea sa ma loveasca un trasnet decat sa castig la loto. Foarte optimist scenariul; totusi ar trebui sa ma consider fericita ca nu au fost descarcari electrice. Varianta pe care am rumegat-o toata saptamana din N perspective numerologice cu colegu’ de bilet[ ] s-a dovedit a fi nenorocoasa. Un singur numar a iesit. Totusi, ca fiecare roman ce a jucat, am analizat cu pixul in gura numerele castigatoare si am conchis multumita ca “am fost pe aproape”. Comicul a fost ca nefiind acasa in timpul extragerii, am sunat-o pe mama sa imi spuna daca pot trec la un nou capitol, lasand-o pe colega mea(cu care eram in oras atunci) balta (nu discut cu muritorii de rand) sau sa raman la existenta mea de “parlita care mananca chipsuri in fata primariei”. Mama a gasit pe teletext numerele de saptamana trecuta, asa ca bucuria esecului a fost dubla.
Mai mila mi-e de cei care au jucat bani grei la loto. Cam fraieri asa, dar sa nu le ranim orgoliul.
Si ca tot a venit vorba de loterie, am ajuns si la o concluzie spontana prinvind obiectivele de viitor ale celor care spera sa castige: 80% vor sa isi asigure accesul la apa, sapun si antiperspirant. Recomand agentiile loto duminica celor de profesie bulimici, care s-au saturat de tovarasia periutei de dinti.

Tot saptamana trecuta, mp3-ul meu si-a luat concediu fara plata. Sambata dimineata am constatat ca nu il mai am, concluzionand repede ca l-am uitat in banca. Amarata, dar totusi suspect de senina pentru o asemenea pierdere, imi pierdusem orice speranta sa il recuperez, avand in vedere traficul din clasa noastra. Dupa 4 zile in care am reinvatat cum e sa iesi pe strada fara casti in urechi, l-am recuperat astazi de la femeile de servici ale liceului. Mai avea si bateria plina, in mod suspect, asta dupa ce il pierdusem doar cu o liniuta la bord.

Astazi am realizat ca nu stiu sa scriu. Fiind nevoita sa trimit un colet cu ramburs, am completat de doua ori toata hartogaraia necesara, intrucat am scris pe dos. Norocul a fost reprezentat de doamna de la ghiseu, foarte amabila, ca de obicei, unul dintre putinii oameni care lucreaza prin posta.

Si tot azi, in timp ce urcam alene scarile si citeam un sms, mi-am invatat telefonul sa zboare. Si nu oricum , ci cu scheme si inca de la etajul 2 al casei scarii pana la parter. A picat unul si am cules 4 – fragmente. Eram suspect de relaxata, in comparatie cu ceea ce sunt de obicei in situatii de acest gen – agitata, irascibila si cu tendinta de a exagera.
Functioneaza perfect, tin sa comunic, ba chiar e mai frumos ca inainte – a beneficiat si de o cosmetizare printre taste. Acum ma gandesc ca e mai bine ca am un Sony Ericsson obisnuit si nu cine stie ce dracie cu slide, screen-touch, friteuza pentru cartofi prajiti si evantai. Daca era Nokia cred ca ma trezeam si cu imbunatatiri tehnice dupa picaj, ca tot sunt ele campioanele rezistentei.

Hai noroc.

Romania pitoreasca

Ziceam acum ceva timp de un concurs de eseuri pe care l-am gasit pe Internet si la care imi exprimam dorinta sa particip. Concursul este organaizat de Muzeul National al Literaturii Romane, iar data limita a trimiterii eseurilor a fost 22 mai. Bineinteles ca plecand de la premisa ca am suficient timp, am ajuns sa il scriu pe 20 si sa il trimit pe 21. Am fost oarecum limitata de de cele 5000 de caractere(incluzand spatiile) pe care nu trebuia sa le depasesc, as ca l-am scurtat de vreo 3 ori. Daca lucrarea mea va fi apreciata, ramane de vazut. Ce a iesit, mai jos.

[MNLR: Tema eseurilor este „România pitorească” şi reprezintă o invitaţie adresată elevilor din întreaga ţară de a scrie despre identitatea pitorească, uneori fermecătoare, alteori plină de umor (involuntar) a unei Românii a cărei imagine este adesea urâţită de moştenirea totalitară şi de frământările tranziţiei.]

Bine ai venit în România! Vorbesc cu tine, locuitorul acestei țări ca un buchet de flori, cum ne spunea doamna învățătoare. Buchetul îl vezi dacă întorci harta invers, însă cine mai are vreme să oblojească dureri cervicale?! România e un decupaj zimțat, precum o poză din care ne zâmbesc rude îndepărtate, România e un fursec crocant cu stafide și chimen, România e vaza ce a trebui să găzduiască acel buchet despre care vobesc boemii.În ochii optimiștilor, încă e un măr învelit în ziar, ce așteaptă să se coacă.
Portretul acestui spațiu ce pendulează între moștenirea vulgului latin, pe care o scoatem la înaintare când facem pe nobilii și specificul balcanic cu iz de grătar în spatele blocului este unul în fața căruia Da Vinci ar fi rămas trei secunde perplex, încercând zadarnic să găsească o axă de simetrie.
România îți dă posibilitatea să fii nostalgic. România – fabrică de sentimente, iată și prima definiție mai puțin plastică.
România este un Freud pasiv: ne introduce și ne abandonează în lumea trăirilor psihologice. Freud-ul statal nu are timp de psihanaliză. Suntem cu toții niște pacienți nevindecați de complexul lui Oedip: condamnați să ne îndrăgostim națiunea-mamă, pestriță și plină de cusururi, fără a conștientiza cât de “a noastra” este. Noi suntem micuții neajutorați care blamăm balcanismul în care ne scăldăm într-o zi de miercuri, pentru ca vineri să lăcrimăm pătrunși de imnul ce anunța un meci obscur pe care îl vom pierde cu coada între picioare, plecând de la premisa că “balonul e rotund” și terminând cu concluzia că “ceilalti și-au dorit mai mult victoria”.
Întocmai ca în cazul unei iluzii optice, de la depărtare suntem un mozaic bine lucrat, urmând să descoperi, de aproape, chipuri cu minți atașate, ale căror spirite își trăiesc povești proprii.
Cu precizia unui pictor ce da realismul pe impresionism într-o rătăcire bahică, distingem trei valențe ale romanului.
Românul sărac, care aspiră cu mai mult sau mai puțină demnitate la un covor nou și la un spray Denim, fericit posesor al unui rând de haine “de bun”, alegându-și că țintă cumpărarea unui televizor cu diagonală de optzeci și unu și a unui telefon cu “spicher”, mereu amabil să îți povestească experiența sa de homo viator puțin mai departe de indicatorul reflectorizant al localității în care domiciliază. Are o rețea bine închegată de cumetri, nași și alte rubedenii de gradul paisprezece cu care socializează excelent la un grătar și o manea la radio-casetofon. Nu își asumă în mod constant starea de sărăcie, considerând-o fie o rațiune de a exista, fie un produs al voinței divine. Când intră în discuție vreo posibilitate de îmbogățire, va aminti într-un mod dramatic numărul membrilor familiei, pe sistemul “familie mare, renumeratie mică, după buget!” .
Suferind mutații de la tulpină, această categorie suferă o ramificare serioasă, plecând de la tipul ambițiosului provincial, ce investește în copii întreaga speranța de depășire a condiției și terminând cu cel pentru care singura carte deținută a fost Abecedarul “lu’ ãla micu”.
Îl urmează românul clasei de mijloc. Românul clasei de mijloc, această Cenușăreasă cu tirajul cel mai mare, este adesea preocupat să își blesteme existența. Pe bună dreptate uneori, fiind deprimatul posesor al unei diplome care nu valorează nimic, dar și din rațiuni subiective. Plătitor serios de taxe și impozite, acceptă cu nesaț toate regulile scrise și nescrise ale societății. Începând cu ciocolată dată la ghișeul de la primărie, continuând cu administrarea de rate lunare și terminând cu impresia de familie tradițională, cu principii bine înrădăcinate. E ca o schița a primelor desene animate create de om: se multiplică, cu mici diferențe, punându-se în mișcare din inerție.
Ultima categorie a picturii impresioniste românești este îmbogățitul de după Revoluție, cel care a vândut vreun combinat, a falimentat o fabrică, a tras niște dungi și a zis “parcare să fie!”, a făcut o bișniță cu țigări și a ajuns un prosper om de afaceri. Administratori mândri ai unor doamne ce oscilează între un Hermes și o ieșire pe Valea Prahovei, alegându-le, în spirit de sacrificiu pe amândouă, creează iluzii frumos brodate ale unei fericiri învelite în folie poliuretanică. Exemplarele feminine suferă mutații, putând fi amintită varietatea de “toapa aspirationista”, copie palidă, într-o permanentă cursă de a fi “doamna”, transpirând în kitsch și decadență.
Amestecați că niște bile în urna de loto, sportul național sine sudoris, conviețuim în același spațiu dătător deopotrivă de aromă de mici, de talente nedescoperite, de peturi care cresc în pădurea de foioase, de Dracula, Nadia și Năstase, de Miki Șpagă și Becali, de fum, de zâmbet amar, de curcubeu comandat de Bush, de patriotism de ocazie, de munți înalți, de asfalt topit sub tocuri de piţipoancã, de ghiozdan greu pe umeri de școlar subdezvoltat, de ironii, de cuvinte, de pitoresc.

Din categoria ‘cine dracu mai sunt si eu?’

Am gasit pe blogul Simonei Tache de la Academia Catavencu (Simona, scuze daca a sunat precum “Zoli de la Sistem” ) Chestionarul lui Proust. L-am mai intalnit si altadata pe alte bloguri, insa nu am fost cine stie ce interesata.M-am gandit ca nu mi-ar strica o evaluare acum, la sfarsit de clasa a 11-a, la 18 ani, de care sa rad (sau nu) mai tarziu.

1. Principala mea trăsătură
Polaritatea. Pentru ca ea le include pe toate celelalte care se bat uneori cap in cap.

2. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat.
Umorul subtil, inteligenta, spontaneitatea, sinceritatea, optimismul

3. Calitatea pe care o prefer la o femeie.
Sinceritatea, loialitatea, inteligenta

4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei
Loialitatea, sinceritatea

5. Principalul meu defect
Paranoia

6. Îndeletnicirea mea preferată
Plimbarile, ascultatul muzicii, scrisul

7. Fericirea pe care mi-o visez.
Sa am o cariera in care sa fac ceea ce-mi place, care sa imi ofere un confort financiar si sa fiu iubita.

8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire.
Sa aflu ca sufar de o boala precum cancerul, leucemia sau SIDA/ moartea celor dragi

9. Locul unde aş vrea să trăiesc
SUA
10. Culoarea mea preferată
Verde si rosu. Ca orice daltonist.

11. Floarea care-mi place.
Papadia, macul, iasomia, liliacul, laleaua, florile de camp

12. Pasărea mea preferată
Nu prea imi plac pasarile. As alege totusi vrabia.

13. Prozatorii mei preferaţi
Jerome K. Jerome, Eliade, Preda

14. Poeţii mei preferaţi
Minulescu,Toparceanu

15. Eroii mei preferaţi din literatură
Victor Petrini

16. Eroinele mele preferate din literatură
Femeile de genul Matildei din Cel mai iubit dintre pamanteni, Ilenei din Nunta in cer, Adelei lui Ibraileanu, cu alte cuvinte, eroinele misterioase, prototipuri ale “eternului feminin”

17. Compozitorii mei preferaţi
Franz Liszt

18. Pictorii mei preferaţi
Vincent Van Gogh

19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală
Mama

20. Ce urăsc cel mai mult
Ipocrizia

21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere
Genialitatea,ca un ansamblu de multe nesperate calitati

22. Cum aş vrea să mor
Imi este teama de batranete, asa ca sper sa nu mostenesc gena familiei- foarte longeviva. As prefera o moarte in somn, intr-o perioada demna a vietii in care m-am impacat cu ideea de sfarsit.

23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă
Cele facute dintr-un umanism exagerat

24. Deviza mea.
“Orice negativist tanjeste dupa un DA catastrofal”[Emil Cioran]

R&B, vesnica peltea

Ziceam acum ceva vreme ca voi scrie despre muzica R’n'b. Mai precis voi expune parerea mea fata de acest gen muzical. Dar inainte de asta se impune un exordium despre mine si muzica.
Ascultatul muzicii este pentru mine o activitate la fel de serioasa precum bautul, mancatul, dormitul, spalatul si alte necesitati de genul acesta. Am dezvoltat si un soi de obsesie, zic eu constructiva. Muzica este mai mult decat acel ceva care sa umple linistea, sa saprga monotonia. Si pentru multi este asa, nu am descoperit eu apa de ploaie. De aici pana la a judeca omul dupa ce asculta, pasul a fost marunt. Muzica este o stare de spirit. Cand sunt vesela, ascult muzica de diverse tonalitati afective, cand sunt trista ascult muzica trista, ca-s usor masochista. Nu merg pe principii gen “ala e rocker”,” ala e rapper” ci mai degraba pe “ala asculta rock/rap”, dar merg pe “ala e manelist”. Pentru ca am o aversiune aproape instinctuala deja contra manelelor si celor care asculta asa ceva. Opinie nenegociabila. Nu sustin ca dau ora exacta in materie de muzica, nici pe departe, dar sunt suficient de aroganta incat sa pot spune fara jena ca ascult muzica buna. Cu toate astea reusesc sa mentin un strat de obiectivitate: daca o piesa e buna, sau un artist e talentat, sunt gata sa admit asta, desi genul adoptat nu se muleaza pe mine.
Discutiile de muzica initiate de mine sau la care particip pur si simplu sunt interminabile.
Revin la cazuri particulare. Am observat ca tendinta in ultima vreme e ca toti cei care cantau acum 4-5 ani despre fetite goale/inimi ranite/noapte grea/nu-pot-trai-fara-tine s-au reorientat catre ceea ce numesc ei muzica de club. Si majoritatea o fac foarte prost. Nu mi se pare mai “culta” o melodie cu un beat obsesiv decat o manea. E la fel de plata; poate ultima aduce mai repede la cretinism.
Si asta se vede: mixul preferat al pustanilor este house+manele+rap prost. Imaginati-va un epileptic facand alternativ crize pe Guta/minimal si din cand in cand tinandu-se cu mana de cojones, in spiritul rapului. Grozav.
Avem tendinta sa aratam cu degetul mereu in ograda Romaniei, ca uite ce muzica proasta facem. Intr-adevar, nu rupem gura targului. Insa si strainii au ciurucurile lor. Si inca printre nume mari.
Cine nu a observat inclinatia americanilor (in special) catre R&B?
Nu vorbesc aici despre Whitney Houston si George Michael, ci despre chestii gen 1, 2, 3,4, 5 si lista poate continua. Mi se par pur si simplu plate, urmand acelasi doua retete:
1. Ea, cu botul plin de gloss, cea mai tare tipa din cartier, imbracata ca o pitipoanca-rap, cantand in duet cu iubitul cocalar american, posesor al unui bling-bling consistent si al unei sepci NY, mormaind niste vorbe gen “baby you’re the only one for me/ i need you babe/ you’re ma’ girl/”. In background se observa, absolut din intamplare, o masina ce luceste spre disperarea miopilor, niste pitbulli aflati in antiteza cu love-story-ul de cartier si “baietii” lui, care il aproba mecanic din cap.
2. El si ea, aproape inocenti, trecuti recent de pubertate, privesc in gol pe fereastra, gandindu-se la iubitul/iubita ce apare in cadru intr-un norisor facut la montaj. Cei doi nu pot fi impreuna din varii motive si bocesc niste platitudini gen “baby, I want you”.
Absolut nimic nou. Acelas ritm, cu cateva valente, aceleasi versuri, acelasi peisaj, aceiasi multri broken-hearted si cantaciosi pe deasupra. Si totusi ocupa primele locuri in top,si totusi papa multi bani si totusi creeaza isterie in randul fanelor umezite. Ok, tine de gust dar totusi nu vrei si un element de noutate? Nu te astepti ca eroul tau cu buzele mari si ochii umezi sa ‘grow up’?
Nu, nu te astepti, pentru ca de asta asculti.

Show me your boobies

Scriam acum doua zile un articol pentru o revista de psiho (pe care o sa il postez aici la momentul potrivit),caruia ii alesesem numele “Nu te supara, mirosi a plastic”. Am constat ca de la o idee am ajuns la un cu totul alt ansamblu de idei si ca aceasta afirmatie poate servi drept tag-line mai multor situatii sociale.
Una dintre ele este cea a pitipongismului pe toate nivelurile. Tema este muult prea fumata, deci a incepe sa tin o predica privind superficialitatea fetelor din Romania e useless. Problema nu e numai la “femele”, ci si la “masculi”. E un soi de raport cerere-oferta. Asta avem, cu asta defilam.
Cum arata o femeie frumoasa? Eu cred ca nu exista o definitie. Fiecare vede in felul lui raspunsul, desi exista niste linii esentiale. Si ca sa ma inscriu pana la capat in categoria “aberez pe teme sforaitoare” , o femeie este frumoasa numai atunci cand ea se simte bine in pielea ei. Cand nu iti place ce vezi in oglinda, zadarnice sunt complimentele pe care le primesti. Revenind la notiunea de femeie frumoasa, zic ca nu as putea da un raspuns obiectiv, nu pot emite idei-valoare. Totusi, pot zice cum nu mi se pare o femeie frumoasa. Deschizand un tabloid, vei gasi din belsug prototipul femeii “ne-frumoase”. Cracii pana la intrerupator, pielea carbonizata, plete lungi, drepte si oxigenate, buzele cat Casa Presei, imbibate bine de gloss, tencuiala de 3 cm, doi pepeni pe post de sani, rotunzi si falsi ca doua mingi de genul celora cu care ma jucam “Ratele si vanatorii” cand eram mica, imbracate cu o bluza numita hiperbolic “rochie”, dotate cu gheare de silicon, cu mana in erectie, pe care atarna un Hermes sau Vuitton, coborand dintr-un SUV primit de la iubitul miliardar si impotent. Sunt numite “bombe sexy”, “frumosul manechin”, ” apetisanta blonda” samd. By the way, faza cu “apetisanta” suna canibalic. Adica tu, cocalarul pamantului, ai putea cel mult sa i-o tragi, nu sa o mananci.
Mie fetele astea nu mi se par frumoase. Duhnesc de la o posta de cauciuc. Ha,ha te roade invidia!, ar fi o exclamatie posibila la adresa mea. Cum ar putea oare? Ce sa invidiez la ele? Brain-less-ul? Picioarele in stilul KFC? Airbagurile numite sani? Botul precum chestia cu care se desfunda chiuveta? Prietenul fotbalist cu “masina Yacht”? Batranelul, pardon iubitul posesor de viloaie?
Tipele astea “arata bine” doar in masura in care se incadreaza in niste tipare, au un corp 90-60-90(sau 69-96-69 pentru domnu’ Vanghelie) si pot fi suport pentru chiloti si sutien(doar pe podium, ca in afara lui lenjeria intima e demodata). Si cam atat. Nu au niciun fel de expresivitate, de sclipire, nu au acel “ceva”, acea chestie care sa le diferentieze. Sunt papusele, chipuri standard, fade si impersonale. As fi spus Barbie, dar le-as fi facut un compliment. Barbie nu vorbeste, Barbie nu pretinde ca s-a culcat cu X, Barbie nu se lanseaza in scandaluri pentru a-si ridica cota, Barbie e cu Ken de atata timp. Mai sunt si gaite, pe deasupra.
Si ca tacamul sa fie complet, unele nu sunt nici macar papusele. Vezi Simona Sensual, Eva Kent, Andreea Tonciu si alte paparude. Sunt urate cu crengi, ele l-au concediat pe Bau-Bau.
Nu am zis ca tot ce se cheama manechin/fotomodel e naspa. Departe de mine chestia asta. Sunt destule fotomodele superbe, expresive. In special in strainatate, unde criteriile de selectie sunt mai aspre. Nu ca n-ar avea si ei uratele lor, care castiga bani grei(vezi Kate Moss).
O simpla ilustrare ar fi foarte convigatoare: asa sau asa.
Daca aceste specimene cauciucate ar sta unde le este locul, adica in patru labe, sub birou, totul ar fi aproape perfect. Dar situatia e cu atat mai aiurea, cu cat ele devin modele de frumusete feminina. Hidos, grav, dezolant.
Nu ca m-ar afecta situatia atat de tare, ci doar ma intriga.
Un alt lucru care ma depaseste este de ce trebuie tabloidizate rubricile de meteo si sport. Fara tate nu ploua afara? Fara tate nu mai da Marica gol? Nu as miza foarte tare pe ideea de “strategie de marketing”. Consider ca sportul si vremea sunt doua chestii care vand oricum, oricand, oricat. E mai convingatoare o harta a Romaniei cu tate? Mai esti atent la informatiile din sport atunci cand sunt transmise de doua curve despuiate?
Am inteles de mult cum stau lucrurile in Romanica, iar toate lucrurile care “ma depasesc” o fac tocmai pentru ca le pricep prea bine.
Nimic nou sub soare. Pana cand va fi, hai, show me your boobies. Ah, uitasem: nu te supara, mirosi a plastic.

Badea ne invata cum sa fim ipocriti

Anunt inca de la inceput ca nu este un articol de tipul ‘atac la persoana’, in care imi propun sa desfiintez persoana lui Badea(Mircea), nu ca as reusi, insa este doar o suma de constatari personale. Rog asadar posibilii fani ai lui sa nu imi aduca la cunostinta cat de curca sunt sau ca ‘I suck’ si nici sa ma acuze de frustrare cauzata vezi-doamne din cauza parului de pe maini(BADEAAA! Am par pe maini :-S) sau din cauza infatisarii mele care nu aduce cu Kate Moss lesinata. Daca simte cineva nevoia sa ma aprobe/ dezaprobe sa o faca obiectiv. Dar prea multa vorbarie.

De ce m-am hotarat sa scriu despre Badea? Pentru ca e un ins care exercita o fascinatie interesanta asupra poporului. Si cu cat e mai dur, mai acid si mai negru in cerul gurii, cu atat se uda mai multe dudui, cu atat il apreciaza mai multi semidocti de scara blocului. Hei, nu am zis ca daca iti placea Badea nu esti in regula.
Badea este un tip foarte inteligent si cu mare potential in multe domenii, demonstrand in timp calitatile sale diverse (nu, nu ma gandeam la neneorocitul ala de spagat despre care vorbesc toti). E un tip cu creierul la el, spontan, abil, care stie sa vorbeasca si sa capteze atentia si mai ales!(pentru ca vorbim totusi despre televiziune) sa faca audienta.
Il urmaresc(il urmaream) cam de cand eram in scoala generala, de cand facea emisiuni cu Teo.
Problema, in viziunea mea(si nu numai) este ca Badea s-a schimbat foarte tare intr-un sens care nu il maguleste. Granita intre a fi acid, un rebel cu cauza si a fi arogant in mod gratuit este foarte subtire. Nu imi place de mult ce vad: un tip infatuat si mai ales ipocrit. Pentru ca este imatur.
Oamenii au pretentia ca modelele in care ei cred sa fie un excelent prototip al perfectiunii. Obiectivitatea fiind una dintre calitatile care o alcatuiesc. Iar tocmai aceasta obiectivitate ii lipseste lui Badea.
Si sinceritatea iarasi nu este o calitate a sa. Ba da, vei spune, nu taie si spanzura fara sa se uite? “Prietene…”(ca sa il citez), nu prea.
Badea nu este sincer cu el insusi in primul rand. De asta ziceam ca e imatur. As adauga si narcisismul intelectual. Badea este genul de persoana care are impresia ca emite postulate si care are o mare putere de convingere. Valorile in care el crede( si pe care i le respect) sunt ca un pat al lui Procust : ce nu se potriveste, pica.
Nu e flexibil. Si as putea continua cu seria defectelor pe care eu i le-am gasit. Sigur ca Badea poate fi oricine si oricum vrea el. In situatia in care iti asumi ceea ce esti, e bine ca volumul sa fie mai redus. Pentru ca niciodata un om care nu face exces de zel nu va fi blamat pentru ceea ce face. Indiferent ca se ocupa cu palmuirea la fund a babuinilor orfani sau planteaza patlagele intr-o comuna gorjeana.
De ce e Mircea Badea ipocrit? Pentru coerenta, voi incerca sa fiu ordonata.
1. Sa moara si capra vecinului
In niciun caz nu ma voi opri asupra ideii cu “lingaul lui Felix”. Aceste acuzatii sunt nefondate de cele mai multe ori. I-as propune oricarui individ din tara asta sa se gandeasca de doua ori: chiar ai scrie/vorbi impotriva celui care te plateste? Daca esti corect si vrei sa ramai asa, vei incerca sa ramai neutru. Insa nimeni nu e atat de masochist incat sa isi bage seful in punctul de coordonate 0,0. Pentru ca avem nevoie de bani, printre altele.
Voi insista insa pe ideea ca Badea ataca excesiv trusturile concurente. Ce vrei sa demonstrezi aratand obsesiv audientele si bucurandu-te ca un virgin ajuns la curve? Vrei sa iti demonstrezi tie ceva? Daca esti bun, te vor lauda altii, fie si prin invidie. Nu trebuie sa recurgi la porcaiala ieftina. Sa incepi sa maturi pe jos cu ziaristii de la publicatii ce nu fac parte din Intact iarasi este foarte ieftin. Ironia nu a daunat umanitatii, insa bunul simt este la mare pret printre oamenii inteligenti. Pentru Mircea Badea, orice ar produce/scrie celelalte ziare/televiziuni este bullshit.
2.Houston, we have a coca-problem!
Mircea Badea are o inclinatie in a-si povesti experientele in preafrumoasa tara datatoare de migrene cronice. Da, asta o facem tot mai multi(repet, la tanguieli suntem primii).Si are dreptate de cele mai multe ori. Ne-am saturat cu totii de pitipoance, manelisti, ghiolbani de trafic si alti cercopiteci aflati in libertate. Ii ataca cu spor si o face bine.
Dar eu cred ca in momentul in care ti-ai declarat aversiunea fata de categoriile sus mentionate, e un pic cam “cica-la-ca-cichi-cea” sa iti pui o poza de cocalar la headerul blogului. Chiar daca pentru asta iei bani de la Toyota. Pozitia corpului si privirea denota in mod cert o atitudine “who’s the boss?”, ori mai putin elegant de data asta, ” valoarea mea/valoarea mea/n-o are nimenea”.
3.Ce-i al meu e mai bun decat al tau!
Stiti copiii care se lauda pe afara ca tata e cosmonaut, mama e actrita si in sufragerie doarme Spiderman? Ei, cam asa. Bine, o mai stim si pe vulpea care nu ajunge la struguri. Badea nu s-a dat in laturi sa denunte proasta calitate a unor automobile mai mult sau mai putin valabile(nu ma pronunt) si sa isi salte in slavi automobilul. Imediat dupa ce a incheiat contractul de imagine cu Toyota, a simtit nevoia unui post pe blogul sau, ce aducea in mod suspect cu “de cand folosesc noul always…”.
4.Sunt ipocrit, deci exist
a)Si incepem cu blogul. A facut caterinca de N ori de bloggeri, ca sunt agramati, ca sunt indivizi fara o viata reala, ca sunt papa-lapte, ca este prosti si alte fineturi din astea. Subtil, ca o vulpe la furat de peste, si-a facut blog. Degeaba a bagat faze gen “vreau sa le fac fata blogarasilor”,” mi-am facut si eu o tampenie”, “am vrut sa demonstrez ca pot avea succes cu tampenii”! Duhneste a ipocrizie. E ca si cum ai dansa manele imbracat intr-un tricou cu Sepultura.
Asta crezi despre o anumita categorie, nu intri in ea.
De aici si pana la paranoia…gen “mi-au spart blogu ca le dadeam ceata”, la arogante de tipul “cine e pe primul loc?”(clasamentul traffic.ro atasat), atacuri la adresa unor bloggeri cunoscuti, amenintari la adresa cititorilor, articole in care incerca sa cosmetizeze sentimentul de “imi-pasa-daca-cititi”, a fost foarte putin.
Nu se poate sa investesti timp si inteligenta in ceva in care nu crezi. “Un fleac,m-au ciuruit!” e doar din filme. Ei stii, eu sunt pe primul loc scriind porcarii deci voi sunteti fucked up ca cititi si sperati sa ajungeti intr-o zi ca mine.
b) Badea este obsedat de aspectul fizic. Da, arata bine. Da, si Carmen Bruma arata bine. Nu mai zic ca mi se pare mitocanesc sa iti ‘alinti’ in mod public prietena “topmodeala”. Mie mi se pare de gingasia unui macelar cu fleica preferata.
Are dreptate cu sedentarismul, burta, sanatatea. Insa iarasi vine acelasi ins numit “zel”, acompaniat de tovarasul “exces”. Oamenii nu sunt bucati de carne pe care asa le judeci strict dupa felul in care arata. La un manechin, da.Nu te intereseaza daca stie sa rezolve integrale, sa isi lege sireturile si sa scuipe sincron. Meseria unui manechin este de a arata bine. Restul muritorilor au in genere un creier cu caracter atasat. Deci e lesne ca nu il vei numi pe CTP “treningurist”, pe Radu Paraschiv “Sadam Hussein” si asa mai departe.
Daca tu vei abdomen cu patratele si brate sculptate, poti sa le cauti la combinatul de mase plastice si sa te superi ca nu sunt facute cum trebuie. Mi se pare foarte ieftin sa desfiintezi un om doar pentru ca arata intr-un mod care tie iti displace. As fi ipocrita daca as spune ca fizicul nu conteaza, pentru ca DA, conteaza, insa nu pune stampila unui om.
Nu e nimic rau in a invita oamenii la miscare si a sustine importanta sportului pentru sanatate, dar nu e ok sa ti se para ca toata lumea e grasa si proasta.
De ce e ipocrit? Sa ne gandim la Teo, prietena lui. Este spontana,inteligenta, inzestrata daaaar GRASA. Huoooo?Nu, nu huuooo. Nu e oarecum aiurea sa te iei de greutatea unei persoane in conditiile in care un apropiat de al tau e…mare? Nu e un fel de “stii, eu urasc sunca.Si cea din galantar, dar mai ales cea de pe burta.Bine,dar sunca ta e speciala, esti perfecta asa.”?
Sa ne gandim la aversiunea sa fata de love story-uri siropoase si de prost gust. S-a luat vreodata de colegul Mircea Radu? Nu.
Sa ne gandim la aversiunea fata de “zdringhi-zdringhi”. Si-a promovat o colega de la Zu pe blog.
Sa ne gandim la aversiunea fata de infatuati. Il ridica in slavi pe Ciutacu. Da.
Nu ii poti cere unui om obiectivitate totala. Insa cand nu esti Zeus din Olimp si faci pacatul pe care l-ai blamat se cheama ca ai doua fete.

Ar mai fi fost cateva lucruri de zis; cel putin le aveam in cap, insa m-am pierdut printre idei.
Ca am defecte, e o ceritudine. Si-s multe. Dar pot aminti una dintre calitati : stiu sa apreciez inteligenta sau frumusetea la orice om, fie el si cat de antipatic in ochii mei.
Prin urmare voi zice DA, Badea are ceva de zis, Da, Badea este inteligent, DA, Badea este spontan insa voi adauga Da, Badea este un mare ipocrit. Nu ma voi da in laturi in a-i recunoaste meritele, dar nici in a-i sesiza punctele slabe.
Daca ar citi acest post, m-ar face albie de porci, in mod cert.

Semnat,
O (cateodata)aroganta/ipocrita/nihilista/paranoica.

Alba ca Zapada si cei 7 pitici de pe creier

Tuturor ne plac povestile. Cu happy-end sau nu, e destul de fain sa asculti o poveste interesanta. Si aproape in 9 cazuri din 10 vei spune, sau cel putin vei gandi “vai, dar ce ma regasesc!”.

Eu cred ca orice om are nevoie de o dimensiune  a sa, de o lume in care numai el cunoaste limba de circulatie si in care poate fi cine vrea el, fara sa se impiedice de norme sau impedimente de orice fel.  Si asta nu inseamna automat ca iti semnezi fisa de internare la Spitalul 9.

Nu imi plac oamenii fazi, care nu ascund nimic dincolo de un chip, care poate fi in mod variabil intepenit intr-un zambet universal, sau dimpotriva, condamnat la inexpresivitate. Oamenii pe care ii gasesti mereu la fel. Oamenii cu care vei  incepe o conversatie privind starea vremii.

Imi plac oamenii pe care ii pot descoperi putin cate putin. Omul ca entitate e cu atat mai interesant cu cat il cunosti mai greu. E atat de placut sa descoperi un om care a stat poate prin preajma ta ani si despre care nu aveai nici macar idee cum este cu adevarat. Fiecare om are povestea lui, si daca esti suficient de norocos, s-ar putea sa ii patrunzi un pic in spatiul intim si sa decojesti macar un strat de invelis protector.

Avem nevoie de vise, de povesti, de reverie, de fabulos, de imaginar, mai mult decat ne inchipuim. Realul e atat de arid incat simti uneori ca totul e derizoriu. Cam cum ma simt eu in aceste momente. In momentul in care scriu acest randuri, ma aflu la a treia tentativa de a continua aceasta postare. Pentru ca am fost intrerupta, ba de ganduri rebele, in dezacord cu planurile initiale, ba de anumite conversatii, ba de niste vesti nu foarte bune, care mi-au intins nervii la maxim. Am sfarsit cu o durere cumplita de cap si numarand orele de azi, facand un bilant, realizez ca am consumat infinit prea mult energie cu chestii care nu imi aduc nicio satisfactie sau care nu imi servesc la nimic. M-am simtit, pentru vreo ora ca un ghiseu de informatii dintr-o gara. Si ma uit in spate, la ce nu am facut in zilele libere; si ma uit in fata, la ce ma asteapta saptamana asta. Si nu suna bine.

Si iarasi ma gandesc la portia fiecaruia de lume proprie. In care daca iti propui sa te cufunzi nu vei reusi prea bine. Chestiile cele mai faine in viata se intampla cand nici nu te gandesti la ele. Sau cand ai sperat prea mult ca se vor intampla si ai renuntat la idee intre timp.
Ieri am citit o carte foarte foarte frumoasa si ma gandeam la dimensiunile trairilor umane. Am rumegat fiecare rand; am petrecut de doua ori mai mult timp citind-o decat ar fi fost normal. Mi-a fost imposibil. Aveam permanenta senzatie de deja vu dar in acelasi timp si de surpriza, de revelatie. Nu voiam decat mai mult si mai mult. Cand sunt nervoasa, ma gandesc cum ar fi sa fiu doar eu, sub cerul vast si ingaduitor, pe un camp nesfarsit de iarba cu multe papadii. Asa, sa uit ca gresesc atat de mult, sa uit ce gresesc altii fata de mine, sa uit cine sunt in ochii altora, sa invat mai mult despre cine sunt si cat pot fi mai mult. Sa uit de regrete, de dorinte vechi, de frustrari, de ratari…sa creez seturi noi de dorinte.
Sunt egoista, altruismul nu il descopar decat cu persoanele care imi sunt apropiate si la care realizez ca tin, desi nu stiam nici eu chestia asta. Mi se intampla destul de des sa regret ca am intalnit anumite persoane. Simplul fapt ca le-am vazut. As fi vrut ca ei sa nu ma vada. Pentru ca oamenii vad mult, si inteleg foarte putin.
Ce e mai interesant, dar si foarte firesc in acelasi timp, e ca aceste dimensiuni( cotidianul si lumea proprie) coexista intr-un trunchi comun, ele nu se despart niciodata, daca scrie pe fisa ta clinic sanatos. Trecerea de la reverie la rahat lumesc e foarte abrupta. Si invers. Si daca ma gandesc de unde plecasem…:)
Aseara, in timp ce imi faceam patul, mancam un mar. M-am inecat, o bucatica mi s-a blocat in gat si a trebuit sa ma lovesc singura dupa ceafa ca sa imi revin. Suna amuzant, asa-i? Da, a fost. In masura in care nu am patit nimic, caci putea fi rau, foarte rau. Am ras..si am zis..Alba-ca-Zapada like.
Voiam sa scriu despre intamplarea in sine, ridicolul ei si despre portretul piticilor Georgieni. Am ajuns in alte zone insa.

Boogie si cultul lui ‘p**a mea’

Fiindca tot am pierdut aiurea ziua de ieri, fiind total neproductiva, un parazit in adevaratul sens al cuvantului, am zis sa inchei apoteotic uitandu-ma la Boogie. Auzisem multe despre filmul acesta, de nenumarate ori, astfel ca ma rodea curiozitatea.

Nu stiu daca am plecat de la o premisa sau daca am avut niste asteptari.Mai degraba m-am bagat in pat nitel plictisita asteptand ceva interesant.

Sincera sa fiu, despre film nu prea am ce sa zic. Pentru ca a fost plictisitor.  Dupa prima jumatate de ora deja manifestam primele semne de plictiseala, dar m-am uitat la tot filmul in ideea ca poate e vreun mesaj pe care ori nu il inteleg, ori faza principala nu s-a produs inca. Filmul asta e mai mult decat comun. Povestea nu are nimic inedit. Elementul salvator a fost reprezentat de actori. Anamaria Marinca si Dragos Bucur au jucat foarte tare. Foarte natural, totul a parut foarte veridic.

Ideea filmului nu e rea, dar nu a avut sare si piper. I-a lipsit ceva.

Daca nu ma pot pronunta in legatura cu ce i-a lipsit, pot spune in schimb ce a fost in exces. Limbajul obscen. Oh, sa nu imi sara nimeni in cap. Sunt departe de a fi puritana. Este foarte adevarat ca expresiile obscene, injuraturile si restul familiei argotice sunt foate prezente in vocabularul romanului, e si mai adevarat ca avem parte de multi ipocriti, care se dau oripilati la auzul lor. Corect este ca o discutie ” ca intre baieti” contine in general multe referiri la organul- obiect al adulatiei. Fara a generaliza, desigur.

Ce am observat e ca s-au creat un cult al lui “pula mea” si inca unul al lui “pizda ma-ti”. E foarte cul sa pui chestiile astea in filme, carti, reviste. Devii automat foarte accesibil, ajungi la inima cititorului de rand. Si nu e de un an-doi. Chiar vorbeam cu tata azi pe tema asta, el ma aproba zicand ca mai toate filmele romanesti de dupa ‘90 abunda de limbaj trivial. E un soi de avalansa, e un soi de teribilism la varsta maturitatii, ceea ce il face sa para ridicol. Sa nu fim ipocriti, repet. Cu totii injuram(chiar daca nu recunoastem si chair daca nu in public); Romania asta nu e o imensa sala a Academiei. Dar sa nu exageram cu libertatea ostentativa. E ca si cum ne-am arata zilnic sexul unii altora, in ideea ca “uite, eu sunt fetita si Andrei e baietel”.

Injuraturile pot fi foarte savuroase cand sunt bine plasate, asa cum cad repede in derizoriu cand se face abuz.

Exagerez un pic si zic ca un penis gigantic in fata Casei Poporului ar fi exact ce lipseste Romaniei. Ba mai mult, am putea sa facem din ‘pizda ma-ti’ brand de tara.

Parerea mea.

Tanguieli in stil romanesc

Inevitabil, la asta ajung. Stau de multe ori si ma gandesc si ma framant, zicandu-mi ca sunt paranoica, sensibila si pe alocuri snoaba. Am mai mereu ceva de comentat, nu exista zi fara sa ma enervez, sunt nemultumita de multe chestii personale, dar si colective. Gandindu-ma si mai bine, realizez ca sunt doar foarte realista. Si destul de pretentioasa in multe privinte, recunosc. Nu stiu, nu pot sa traduc asta. Cel mai usor mod in care pot explica cuiva atitudinea mea fata de lume si viata este gasirea unei persoane cu care ma aseman in conceptie, fel de a fi, actiuni. Atunci pot spune : uite, cam asa/ si eu am aceeasi parere/ gandim “la fel”(desi nu exista 100% in domeniul asta).
Ce este mai ciudat ca alaturi de acest realism, paranoia sociala, dorinta de schimbare a proastelor obiceiuri, ironie, aciditate, coexista latura boema, visatoare, sociabila cu marea parte a oamenilor, vesela.  Amestecul celor doua dimensiuni se concretizeaza intr-o adolescenta cu ambalaj.  Dincolo de el se intrepatrund ironia, nemultumurea, pornirile revolutionare, visele, frustrarile, veselia, regretele, stabilitatea, pesimismul, fidelitatea, sociabilitatea, respingerea, altruismul, prietenia, revolta, respectul, teribilismul diluat, nevoia de a fi “altfel”, acceptarea amara a conventiei sociale, intensitatea trairilor traind cu blazarea ocazionala, indiferenta si implicarea dandu-si mana… O casa a nebunilor batrani. Tot nebuni, dar stabili. Tot sariti de pe axa, dar pasnici. Tot diferiti de restul lumii, dar “la fel” ca toti ceilalti.  Fluctuanta si stabilitatea fac cross in fiecare zi. Mandria ocazionala bate pe umar regretul de a ma fi plafonat in unele randuri. Aroganta modificata genetic, devenita scut de aparare intr-un mediu in care simti ca vei fi mereu doar spectator.  Conceptul de autodefinire a devenit tot mai greu.  Cu fiecare an e tot mai greu sa-mi pot inchiria niste atribute.  Nu ca ar fi asta ideea.
De unde plecasem?  Unde am vrut sa ajung prin aceasta usor penibila trecere in revista a carcasteristicilor proprii?
Incerc sa-mi dau seama de ce instinctul a critica si de a arata cu degetul(figurativ vorbind) e atat de pregnant. Risti sa ti se puna eticheta de ‘Gica contra’ si sa dai impresia ca ironia la adresa celorlalti e tot ceea ce poti face sa iesi in evidenta.
Ori nu ma intereseaza rebeliunea fara cauza.
Nu am mai scris de cateva zile, am avut o usoara lehamite. M-am gandit ca si eu, ca posibil cititor al meu, m-as plictisi de tangueli.
Dar voi reveni cu tanguielile, daca e sa le consideram asa. Pentru ca traim in ce tara traim si e cam greu altfel(stiu ca e cliseu ce zic).

Ieri am facut un drum pana la Vaslui, cu niste treburi. Cu mijloacele de transport in comun. 3 din 4 sonerii de telefon erau manele. Liberul arbitru, chestii… vesnica discutie. Putini inteleg ca problema in sine nu e faptul ca tu preferi maneaua, ci CAUZELE pentru care o preferi si EFECTELE acestei inclinatii muzicale. Nu are rost sa zic mai mult. In autogara locala, m-am asigurat ca exista o cursa inapoi la 16:30. Acolo situatia a stat altfel. Ajunsa in autogara din Vaslui la 16, cu gandul sa prind microbuzul fara probleme si sa nu fiu nevoita sa stau in picioare, am constat cu reala placere ca urmatoare cursa era abia peste o ora jumatate. Am reusit sa vin cu o alta cursa, care trecea si prin urbea H, printre altele. Tot am fost nevoita sa astept. Asa ca am fost foarte curioasa daca mai exista placuta cu “Jocurile de table si barbut strict interzise”. Nu mai era. Era in schimb un automat de cafea care desi parea ca functioneaza, respingea orice ban pe care il obligai sa il inghita.
Ajunge si microbuzul intr-un final, dar usurarea nu a durat mult, caci am avut placerea sa am in spatele meu un grup de cretini zgomotosi. Stiu, asta e transportul in comun. Totusi e greu sa suporti un grup de 10 indivizi de liceu, care beau, asculta manele la telefonul mobil (fara casti!), tipa, bat din palme, rad, vorbesc tare. Mp3-ul s-a dovedit a fi un prieten de nadejde, la fel si revista de fashion plictisitoare. Ora a trecut greu, cu nervi, zgomote interminabile, manele care te aduc in pragul suicidului si mai ales cu trapa deschisa deasupra capului. Totusi, am aflat care mai sunt tendintele muzicale. In mod cert manele+minimal+rap e trioul de baza. E fascinant sa observi pendularea cocalarului intre sentimentalismul manelei, revolta rapului si epilepsia house-ului.
**
Azi e 1 mai. “Eram precisa” ca substantivul “mici” va fi unul dintre cei mai uzati termeni. In stil mare. Cel mai tare context in care am putut sa aud de mici astazi a fost “stirea” protevista in care eram informati ca un nene a intrat in coma din cauza unui mic cu care s-a inecat, in timp ce se “infrupta”. Voia sa se asigure ca nu i-l ia nimeni.
Ori facea intrecere cu cainele familiei, care face sa dispara osul in trei secunde, opt zecimi.
**
Jalnicul e pe toate scarile sociale.
Mi se pare un circ ingrozitor ceea ce se intampla zilele astea intre sindicalistii din invatamant, guvern si presedinte. De ce?
Pe de o parte : Da, profesorii au fost mintiti in stil mare, si-au luat o mare teapa cu maririle salariale( care cred eu ca era previzibil sa nu fie acordate). Marirea salariilor profesorilor a fost doar un artificiu electoral, o fumigena si nimic mai mult. Au partea lor de dreptate. In invatamant se castiga prost; ajungi la o oarecare multumire financiara abia dupa muuulti ani de vechime si abia dupa ce ti-ai luat toate gradele.
Totusi, TOTUSI! , nu poti fi atat de iresponsabil (ca profesor) sa boicotezi tezele nationale pentru a ti se mari salariul. Pentru ca incurci foarte rau niste elevi. Se ia in calcul posibilitatea inghetarii anului pentru elevii de clasa a VII-a si a VIII-a. Nu iti poti permite sa rapesti un an din viata unui elev, Bun, prost, mediocru, cum o fi el. NU se va rezolva nimic cu asta, poate doar obtinerea unor promisiuni jenante.
Si, desi nu imi place sa zic si eu banalitatea asta, e criza. Ca e o criza artificiala, ca e o facatura… ca nu, ne afecteaza. Sa nu uitam ca Romania e intr-o criza permanenta din cauza coruptiei, deci e un fel de double-trouble. Nu iti poti permite cu atata tupeu sa bati din picior ca vrei bani. E greu, stim.
Totusi, sunt atatea categorii de oameni care au aceleasi salarii de ani de zile, raportate la preturi in continua crestere.
E si frustrant, stim. “Am invatat atata ca sa iau 8 milioane?”. Ai dreptate, profesore. Numai ca treaba e imputita de la radacina. Maririle salariale nu ar trebui sa se faca pe sistemul “o bere pentru toti din local, fac cinste”, ci diferentiat. In functie de performante, efortul depus si vechime. Si existenta unei baze salariale garantate decente. Ca tanarul care a avut curajul sa aleaga calea invatamantului sa fie motivat a avea performante ce ii vor ingrosa teancul. Asa s-ar cerne si profesorii tineri cu vocatie, cu potential, cu reala pricepre si inteligenta de acei coate-goale, asezati pe un post cel putin stabil si sigur, daca banos nu se poate.
Asta e greseala partii care ataca.
Partea care se apara, adica executivul(Guvernul+Base= love), e infinit mai imbecila si penibila. De ce?
Pe Boc nu il mai luam in calcul, el oricum mosteneste un minunat limbaj de lemn de la mama Politichie. Vom negocia, vom propune, com discuta,vom lua in calcul… ok ok ok… stim ca esti o papusica cu sfori, mica, durdulie si fara un punct de vedere 100% al tau.
El saracu’ zice ca nu-s bani. Parca asa zicea si Tariceanu, remember? Numai ca Base nu il mai ataca pe premier de data asta. Oare de ce, ghicitoarea mea?!
Mai mult decat atat, acest personaj grotesc, de o micime umana incredibila, numit Traian Basescu, printre altele si presedintele Romaniei, a facut o gafa(nu ca ar fi doar una) ingrozitoare: in cadrul discutiilor cu sindicalistii a spus( pe usa din dos, asa) ca nu-i pasa si ca pot face ce vor.
Mai mult, a declarat( si asta am auzit cu urechile mele, in direct si in reluare) :”Îmi pasă în primul rând de elevii care sunt batjocoriţi fără să aibă vreo vină;dacă este o dispută, este între obligaţia asumată de partidele politice de a mări salariile profesorilor şi profesori, care nu au primit această mărire. Îmi asum şi eu în parte această responsabilitate, dar nu trebuie făcuţi copiii să sufere”.[Realitatea.net]

Poftim? Imi joaca mie feste memoria sau partidul dumitale propunea marirea salariala? Mi se pare mie ca tu te certai cu Tariceanu, care facea ca toti dracii ca marirea cu 50% este imposibila? Nu erai tu un Che, facand “na,na,na” la funduletul lui Tari,ala frumos si rau, care nu voia sa dea banii?
Ai uitat oare de “Băsescu a arătat că ideea promovată de Guvern potrivit căreia nu sunt bani pentru aceste majorări salariale nu este o realitate, bugetul putând fi aşezat pe priorităţi, iar asigurarea resurselor pentru salariile profesorilor este doar o chestiune de voinţă, mai ales în condiţiile în care s-a declarat în mod repetat că educaţia este “prioritatea 0″ a naţiunii române” sau de  “Traian Basescu a anuntat astazi ca a promulgat legea majorarii salariilor profesorilor cu 50%.
Preşedintele Băsescu a afirmat că nepromulgarea legii de majorare a salariilor profesorilor ar fi putut fi interpretată ca o dezicere a sa de “Pactul pentru educaţie” şi a făcut apel către sindicate să-şi prezinte revendicările salariale după alegeri, după instalarea noului Guvern.“[bussines.rol.ro] ?

Atunci, mai greseste cineva cand zice ca Basescu este o curva?
Mai este ceva in regula in tara asta?
Ce pretentii mai poti avea?
De fiecare data cand am impresia ca sunt eu aroganta, imi aduc aminte cine ne conduce si realizez ca sunt chiar modesta.