“Viata este viteza…”

Suntem ca o gara din care vin si pleaca bucatele.Iti vezi uneori propriul tren cum deraiaza si simti ca nu poti face nimic in acest sens.Nimeni nu iti justifica intarzierile si nimeni nu are tus pentru “Mersul Trenurilor”.Grupuri eterogene de oameni se perinda prin viata ta,ca pe un peron.Fiecare cu destinatia lui,pana la urma.Unii vor ramane pe o banca asteptand,fara sa-i vezi, altii vor pleca descurajati la prima intarziere,putini se vor angaja la drum lung.

Oameni,sentimente,evenimente. De foarte multe ori , luam totul ca atare. Nu nu mai punem intrebari,ne tatuam cotidianul in palme si ne robotizam.

Astazi am avut o zi complexa,din punctul de vedere al trairilor si starilor.

De dimineata am avut o neintelegere si am simit ( de parca ar fi prima oara ) cum e ca mesajul pe care vrei sa il transmiti este prost inteles ,cum cuvintele iti sunt intoarse pe dos,cum simti ca iti iesi din fire si vrei sa arunci cu ceva.Te calmezi intr-un tarziu.Starea de dupa :realizezi ca ai ranit pe cineva drag,iti pare rau,dar orgoliul tau cat Casa Scanteii iti dicteaza ca tot tu ai iesit in pierdere.

Pe la pranz am plecat in graba sa imi vad,pentru prima oara,verisorul nou-nascut.Recunosc ca nu sunt “topita” dupa copii,sunt un pic mai rezervata…insa chiar eram foarte curioasa si entuziasmata. Momentul in care mi-am simtit degetul apucat de o manuta de 10 ori mai mica decat a mea,cand l-am vazut cum tresare in somn,cum plange pentru a i se acorda atentie,a fost special.

Pe la 4 am plecat pe o caldura insuportabila spre cealalta parte a orasului,intrucat aveam programare la dentist.Pe drum m-am intalnit cu vreo cateva persoane pe care nu le-am vazut de foarte mult timp si care,dupa cum m-am obisnuit ,au inceput sa se mire de felul in care m-am schimbat.Boring( I’m mean,I know). Din aceasta cauza, a trebuit sa alerg dupa autobuz.Sa il prind,nu a fost un privilegiu.Pe bune.Am stat aproape in pozitia melcului,caci se stie ca pe 16 locuri incap 30 de oameni,ce puii mei! A trebuit sa suport un melanj de mirosuri absolut ingrozitor, opririle din fiecare statie(am stat la usa),muzica execrabila de la radio si gropile.How nice!

Intr-un final am ajuns…enervata,transpirata si cam prea devreme fata de ora la care eram programata.

Am asteptat pe hol in jur de ora,programarile se decalasera din cauze necunoscute.Am studiat chipuri plictisite,nervoase,exasperate de durere ( de dinti,bineinteles),am interactionat cu pitipoance,domni transpirati si nerabdatori,doamne plictisite si increzute ,cu totii legati de acelasi obiectiv: sa intram cat mai repede pe un scaun de “tortura”.

La un moment dat,a fost adus de la urgente un copil de 5-6 ani,plin de sange , cu dintii retezati si in stare de soc.Avea privirea fixa,nu parea afectat de niciun stimul,nu plangea,nu vorbea,nu se zbatea.Fusese implicat intr-un accident rutier.Avea trasa,pana la nivelul pieptului,o pereche de pantaloni muuult prea mari,inscriptionati cu insemnele sectiei de chirurgie.Avea cateva bandaje si parea “impaiat”.Privirea lui se uita fix in ochii mei,fara a parea miscat de ceva totusi.In acel moment am simtit cum imi fuge pamantul de sub picioare si abia am putut sa imi reprim lacrimile.

In tot acest timp,rabdarea mea era pe sfarsite si chiar in momentul in care m-am ridicat nervoasa ,in viteza de pe scaun sa plec,a iesit asistenta si m-a poftit sa intru.Am privit putin buimaca in lumina de deasupra capului in cele zece minute in care mi-a fost rezolvata problema.

Am iesit,simtindu-mi membreleca de plastilina parca..si m-am indreptat agale spre casa,cu sentimenul ” ce zi!”.In drumul meu..alti oameni: obositi,plictisiti,nervosi,indiferenti.Masini in viteza,muzici diverse,bataie de vant,soare arzator inca,aceleasi cladiri care striga parca alte povesti.Aproape ca m-am impiedicat de o mama ca un carucior la un moment dat si eram cat pe ce sa fiu vazuta de politie cum am trecut(iar) strada pe unde mi-a tunat mie.

Acasa..ne conectam iar “la invazia de biti”. Telefon, calculator,patul …mai poate astepta.Singura.Confuza. O zi obisnuita.