De doua zile-ncoace, zapada nu-ti mai place…

Intinzandu-mi cu drag pasta de dinti pe cele 3 cosuri razlete, profitand din plin de metoda adolescento-stupida, ma gandeam la saptamana asta ce sta sa se termine gratios, imbracata in alb din ala pur si sigur, vorba reclamei.
Am doua zile de cand n-am iesit din casa. Deloc. Ma rog,stau la bloc, asta ca sa nu concluzionati subit si savant ca-s pe cale sa imi tai venele. Pur si simplu.
Zapada asta m-a cam supus unor stari nesimtite.
Marti, in prima zi de alb, pe jumatate deja-disperata, mi-am facut de lucru si am iesit pana in oras, sa caut chestii care nu se gasesc si sa imi verific cardul meu de elev sarguincios .
Pe seara am mai executat inca o iesire cu ai mei, in trupa completa de 3, sa cautam diverse pentru casa. Asa, de dragul ninsorii. Si de atunci, mucegaiesc.
Activitatile principale au fost marti si miercuri privitul pe geam si privitul la meteo. Nu am mai vazut atata meteo din copilarie, cand taceam solemn la vederea genericului, stiind ca bunicul negresit va spune “Sttt!”.
De privelistea de pe geam nu mai zic. Stiu deja pe de rost care masina si cum e inca inzapezita, cine a dat zapada, cine nu, cine nu a putut urca…
Cod galben, rosu, in dungi, drumuri, viscol, se merge, nu se merge, nervi, chestii, socoteli…de la agonie la extaz si inapoi. Aici intervine desigur firea egoista a omului, care se ingrijeste de interesul propriu. Daca nu imi planificasem cu o saptamana inainte sa plec weekendul asta, m-ar fi durut sincer la basca. Urat, stiu. Dar pe bune sa o luam, cam de ce s-ar panica o eleva de a 12-a, dintr-un oras X, ca afara viscoleste si ca DN cutare e blocat? Din solidaritate? Din indignare? De.. geaba? Sa fim seriosi…sigur ca situatia e anapoda si ca nu convine nimanui ce se intampla, sigur ca auzim acelasi “autoritatile au fost luate pe nepregatite”, dar adevarul genuin, porno de nud e ca pana nu esti tu la mijloc, nu te strofoci.
Asadar, stiind ca e posibil sa nu mai plec, am inceput sa ma agit. Atat de tare, incat ieri nu am facut nimic. Nimic in afara de plimbat dintr-o camera in alta, baut, mancat, privit meteo, privit stiri, ascultat muzica si cateva conversatii pe net. Rusinos, de o mie de ori rusinos. O zi pierduta. Astazi a trebuit sa recuperez. Animata de verdictul ca “da, dom’le…se circula”, am inceput sa forfotesc ca o furnica care a baut RedBull. Dupa ce am combinat vreo 3 ore cosmetica cu Realitatea Tv, am trecut la spalat chestii, dupa care, pana tarziu in seara, cu mici intreruperi, am executat accesorii de mi-au sarit capacele si…lacul de pe unghii, eventual.
Acum, dupa doua zile de prins igrasie, sunt mai inteleapta (ca sa vezi!):
1. Maine daca nu ma pazesc, sigur am un soc termic cand ies afara.
2. Ar fi mai precaut din partea mamei sa nu mai aduca acasa cu doua saptamani inainte bomboanele pentru brad si ciocolata pentru prajituri. Nu de alta, da’ mi-e ca nu se regeneraza, una la mana, si doi la mana, cand stai doua zile in casa…incepi sa iei proportii.

Dincolo de ironii, detalii si explicatii ca pentru sine…e usor cam trist. Oare imbatranesc, de incep sa traiesc sub planuri? Oare nu e prea devreme ca sa nu stiu sa sar in ghete si sa cutreier strazile de nebuna, pe zapada de pe lume? Oare am stiut vreodata sa iau lucrurile asa cum vin si sa rostesc cu adevarat din inima “c’est la vie”?
Oare instinctele de don’soara coclita, gen “mi se onduleaza parul la loc din cauza ninsorii” sa fi invins definitiv dorinta de a face un om de zapada?
Oare bataia cu zapada e uitata din cauza lui “mi se aburesc ochelarii”?
Oare datul cu sania mai poate aduna vechi prieteni, colegi…?
M-ar durea sa imi raspund, asa ca tac. Ma bucur ca raman amintiri, amintiri in care se regasesc picioare rosii de ger, pantaloni de fas uzi, sanie grea carata 4 etaje, vanatai, rosu in gat, manusi cu un singur deget…si bunic dispus sa te care cat il tin puterile si ceva mai mult.
Ultima imagine doare si bucura.
Zaream printre blocuri un bunic ce isi taraia nepotul pe o sanie, pe drum drept.Tot numai zambet si bunavointa. Nepotul cerea, bunicul facea. Sania nu avea voie sa fie prea grea… Si atunci imi revin ca in valuri: imaginea strazii, bunicul din dotare, manusa din lana ce tragea cablul colorat, nepoata zulufata si bucalata care “mai vrea, mai vrea” si zilele frumoase, cand bunica astepta infriguratii cu mancarea pe foc.
Au mai ramas si plimbari, si saruturi, si vise, si prietenie ingropate prin zapada. Toate insemnand ceva la vremea respectiva,pentru zapada lor.
Eu inca astept sa ma re-ndragostesc de iarna…

Doruri(tu.2.)

Textul urmator a fost scris intr-un alt context, pe baza unei cerinte, insa rezultatul atat de…personal m-a facut sa fug cu ciorna si sa transcriu.

As incerca, in toiul noptii pe care o destram si o adun ca pe un ghem
scamosat, ce a fost impletit si despletit de prea multe ori, sa scrijelesc
pe ziduri vechi cu patima, naivitate si lipsa pasagera de bun-simt definitii ale cuvantului “dor”. Dor de care m-am imbolnavit traind in igrasii frustrante ale lumii pe care mi-o ofera ei. O lume palida si stravezie, descurajanta ca un covor din care, scuturandu-l, nu obtii niciun fir de praf datator de speranta.
Ce gasesc de-a stanga si de-a dreapta mea e doar o dezamagitoare noapte uda in care ploua cu dezandajde, limbi de ceas si date din calendar in care astept sa-ti aflu umbra si s-o invit sa imi cunoasca colectia de cioburi.
Caci mi-am bucatit portretul in mii de farame care ar vrea sa reflecte
lumina. Sunt mici si necoapte – se viseaza prisme ce reflecta ordonat culori vii.
In spatiul lor strain care-mi ranjeste prin pori dilatati, eu mi-am oprit
atentia catra ferestre. Profunde treceri create de maini sigure.
Rabdatoare si tacute, ma lasa sa aleg: as putea simti pe retina intreaga
sinucidere a frunzei imprastiate care se asaza uniform si nedescriminatoriu pe asflatul ce-si traieste egoismul de beton.
As putea sa ma prefac atinsa de ploi interminabile, cu grele picaturi ce
inunda uscaciunea apasatoare. As putea sa admir rezistenta de martir a
crengilor ce se ciocnesc sec si gol in lupta cu vantul. M-as putea preocupa cu numararea incercarilor de curcubeu si sa prefac in minte zborul negru al corbilor in adiere pasagera de viata.Din cand in cand mi-as opri privirea si asupra trotuarului ciupit si absent, cu moralul lui subred, condamnat sa fie strivit cu nonsalanta de pasi lipsiti de personalitate si de roti nepoftite de masini.Preocupata de cadre rotite in ecranul ferestrei, nici nu ar banui ca pentru mine adevarul e in alti ochi decat ai lor.
In freamatul crengilor ti-as gasi mana rece care, cuprizand-o pe a mea, m-ar face sa cred ca nimic rau nu mi se poate intampla; in sinuciderea lenta a frunzelor as aduna cate ceva din culoarea ochilor care au invatat sa ma priveasca si in toata cadenta ploii as putea sa vad un “eu” si un “tu”
preocupati de “dulci nimicuri”. Am putea sa ne apucam de scris astazi, iar maine te-as lasa pe tine sa alegi. Auzind pasi la usa, as sti ca te-ai
uitat la ceas si ca vrei sa terminam de scris.
Si atunci as povesti cuvinte vechi despre dor si tu ai rade scurt. M-ai
saruta pe frunte si as uita de ziduri, strazi, betoane. As inceta sa fiu
ce vor ei si as adauga putin cate putin din mine.
Crescuta din doruri multe, as putea sa inteleg ca acolo unde ploua…s-a
intamplat ceva ce trebuie spalat.

Raspundem cititorilor nostri(Search-ul de aur…)

Dragii mei – permiteti-mi sa va numesc asa- bine v-am rerereregasit la rubrica de suflete galvanizate, coltisor in care noi, adica eu, ma straduiesc sa raspund fanteziilor, curiozitatilor, dilemelor voastre existentiale.
Unii dintre voi sunt consecventi, altii vin mereu cu probleme noi. Orice ati cauta si ati esua aici, nu uitati ca Google ramane cel mai bun prieten al omului.
Fara a mai lungi vorba, sa incepem.

• Hannah Montana nu este gravida!!! Din pacate pentru unii, nu am nici numarul ei de telefon si nici adresa.
• Ce este marmelada? Pentru inceput, cu regret iti spunem ca nu are efecte afrodiziace. Vestea buna e ca e ieftina. Aaa si…e  o pasta din fructe.
• Poze cu Ilknur Pintilie nu colectionez. Nu e putin cam trist sa ai fantezii cu ea?
• Bannere cu gogosi executam doar la comanda. Dar te-ai putea delecta cu niste gogosi georgiene, specialitatea casei
• Ne vom ruga pentru tine ca sa nu te ingrasi dupa parastas. Nu stim cate calorii are coliva, dar iti promitem ca vei ajunge in rai.
• Nu aflasem de ultima combinatie. Deci da,  Sfanta Parascheva la Sfantul Gheorghe ravneste.
• Craciunul xxx … hmm, sigur nu e doar o fantezie de-a ta?
• Regretam ca nu ti-a placut. Da, vinde spray cu Hannah Montana.
• Dar Georgiana ce mai face? Georgiana e bine, mersi.
• M-as apuca de o afacere cu domenii on-line. As incepe cu www.sunt-o-fraiera.com
• Cum sa te vopsesti de sarbatori? Eu as zice rosu cu verde, tu ce parere ai?
• Sa stiti ca nu  putem alege de fiecare data in viata. De ce sunt stangaci? e o intrebare grea, care ne stoarce lacrimi.
• Va multumim pentru afectiunea aratata pentru doamna Geoana. Mihaela, dragostea mea e hitul saptamanii. Multumim, din nou.
• Cati decibeli are latratul cainelui tau? Asteptam o noua cautare, din care sa putem afla daca se numeste Azor, Labus sau Rex.
• Cu cine e gravida Mihaela Moise? O vom intreba.
• Almanahul sexului nu mai este disponibil in librarii. Dar domnule Vanghelie, vom pune o pila la tipografie.
• Va multumim ca ne tineti la curent cu noile trenduri. Vom detalia intr-o editie viitoare  cum ne pictam unghiile cu stampila.

Mihaela, dragostea mea!

Deci nu-s io nebuna. De duminca seara tot o tin la intervale regulate cu “Mihaela, dragostea mea!”. Ma incearca asa un sentiment de mila la adresa lui Geoana, mi se pare tare mic si naiv, insa cand nu faci diferenta intre entuziasm si penibil, meriti sa suporti ’stourile ulterioare si  toate oalele cu zoaie rasturnate in capsoru’ fragil.

Eu cred ca va deveni un soi de “Din mana in mana, pana in fund la taxatoare!”

Am ras fara lacrimi, da bine (rau) de tot:

Cine semănăm cel mai bine cu Geoană?

Nu

Frustrarea discreta m-a urmarit si azi. De dimineata oscilez, printre zambete sau mine serioase, daca sa ma duc sau nu la vot. Pot parea ridicola in optispeani-ul meu implicat, insa m-a framantat puternic chestiunea. Sa ma duc sau sa nu ma duc? Nu m-am gandit ca imi pica ceva daca ma deplasez, mai ales ca sunt o mare ‘fana’ a drumurilor, insa efectiv n-am cu cine sa votez.
Sunt foarte dezamagita si de Antonescu, care a procedat ca o curva pe centura. Am crezut in el, i-am acordat votul, am crezut in demnitatea lui, dar se pare ca nu i-a fost deloc greu sa pupe acolo unde scuipa deunazi.
Oricat as incerca sa le gasesc unuia sau altuia calitati care sa ma faca sa inclin balanta, nu imi iese.Ma gandeam sa merg sa anulez votul, dar am realizat ca nu are sens. M-as fi dus, ‘de distractie’, insa nu-s genu’ care face din vot eveniment monden si nici ziua mea nu a fost una dintre cele mai bune.
Acum, tot ce mai astept, cu masochism, e exit poll-ul de la 21, de pe Realitatea. Sa vedem ce ne asteapta. O continuare armonioasa a scandalului in care traim de 5 ani sau o contaminare cu limba de lemn, perversitate si teatru de papusi geoanice.

Cod cenusiu

N-as vrea sa afirm iar si iar ca mi-am pierdut speranta. Ma doare, ma intriga, imi face greata, ma deprima ceea ce vad insa tot aici traiesc, respir, iubesc si ma bucur. In tara asta, cu oamenii astia pe care ii laud si ii injur, ii salt, ii cobor, ii jignesc, ii laud, ii chem, ii alung.
Nicicand, de cand m-am nascut, nu am simtit o asa instabilitate ca acum. Duhneste in nari stramte aer de lehamite, disperare, singuratate, nesiguranta, lasitate si pericol. Parem a nu ne indrepta in nicio directie. Suntem o Indie ceva mai curata, daca ne gandim la contraste. Sa spui ca “traim bine”, e o aberatie; sa concluzionam ca romanii sunt saraci iarasi nu este o afirmatie care sta perfect teapana. Ne plangem de neajunsuri, dar inca umplem hipermarketurile. Dupa toate astea ne plangem ca le umplem dar nu mai burdusim carucioarele cu nimicuri. Ne e teama ca ne pierdem locul de munca -cei care il au- si ne intristam gandindu-ne ca nu vom gasi unul prea curand – cei care nu au, dar isi doresc. Frustrati, mereu nemultumiti.
Romanul este vesel, romanul e petrece ca nimeni altul si seria stupiditatilor la rang de maxima profunda poate continua. Cand este romanul vesel? Cu paharul in mana, pe ritmuri de manele? Dupa ce se culca cu nevasta pe care a batut-o acum doua zile? Dupa ce a cumparat 2 sticle de suc si 300 de grame de prajituri ca au venit musafiri? Ca i-a ajuns salariul sa isi plateasca toate ratele? Ca a facut gratar cu vecinu’ la ‘iarba verde’? Ca si-a luat o bluza ‘de bun’?
Cati mai pot afirma, visa, cauta fericirea aceea ideala si pe alocuri culta, in care cauti starea de beatitudine in imagini, suflete, ochi, buze, maini, drumuri, ganduri, cuvinte? Cand ne bucuram sincer de o poezie? Cand topaim fericiti dupa ce am terminat o carte? Cand ne simtim impliniti ajungand acasa dupa drumuri lungi? Cand ne mai este cel pe care il iubim deajuns? Cand poti sa renunti la toate conditiile materiale pe care iti cladesti fericirea? Cand le ai, nu? Cum ai putea sa gasesti tu suficienta in cateva cuvinte, cuvinte rostite de persoana cea mai draga, cand stii ca dupa ce va tacea, vraja subtire se va estompa, pana vei face din nou cunostinta cu realitatea – serviciu, scoala, casa, datorii, rate, copii, neamuri nesuferite, constrangeri sociale?
In goana unor raspunsuri si a unor certitudini de care sa ne agatam, multi luam drumuri care nu ne plac, care nu ni se potrivesc; incercam sa devenim ce vrea mama, ce vrea tata, ce “se cauta”, ce “se plateste bine”, ce “e de viitor”. Se duce dracu’ toata pasiunea cand realizezi ca nu poti manca din visat, pictat, scris, iubit, calatorit. E probabil trezia de la 20 si un pic – nu stiu-. In orice caz – societatea naste nefericire. Si nu numai a noastra. Poate unele societati mai mult ca altele.
La fel de putin as putea afirma ca se intampla sus, pe marginea ciolanului, are treaba cu fericirea noastra. Dar are. Desi nu vedem, ne facem ca nu vedem sau vedem si nu ne pasa, ori vedem dar nu putem face nimic.
Tot acest preludiu mai mult sau mai putin idealist din partea persoanei mele pentru a ajunge la subiectul saptamanii, lunii, poate anului – alegerile. Turul doi, duminica. Trist.
Stereotipicul, fumatul, jenibilul, fraza standard a interesantilor wannabe se impune – Eu cu cine (pana mea) votez?
Ma intristeaza faptul ca va trebui sa votez impotriva cuiva si nu pentru cineva. Eu l-am vrut pe Crin. Crin care infloreste printre Trandafiri mai nou. Citisem eu intr-o brosura ca aceste flori se exclud intre ele daca le pui in aceeasi vaza.
In politica, nu le vad facand multi purici, cu sau fara neamt pe post de gradinar.
Duminica…nu sunt sigura ca mai am suficienta putere pentru a opta. Nu as putea dormi linistita stiind ca l-am votat pe Basescu (doamne fereste!), asa cum realizez ca Geoana e departe de a fi o solutie.
Sa anulez votul? La ce bun? Unde ar ajunge mesajul meu?
Un articol bine gandit, care spune multe, am gasit pe blogul Simonei Tache.
Cititi-l si veti intelege.

Sa ne ’simtem’ cu totii British!

Eu stiu, dragele mele cititioare fashioniste (cel mai probabil vorbesc la pereti, ca nu am asa ceva) ca va munciti neuronii intru crearea stilului personal. Stiu ca va preocupa asortarea cuseturii de la chilot cu bareta pantofilor, ca texturile va dau batai de cap, ca bugetul nu va mai ajunge si ca cele mai finute dintre voi tanjiti dupa stilul British. Eu nu-s tocmai finuta, insa I do, ma holbez cu jind la hainele si accesoriile si pozele si atitudinile si toate elementele muieresti si nu numai ce compun vestitul spirit/stil/fel de a fi British. Daca barza mi-ar fi cerut si mie parerea, inainte sa ma basculeze in coltul asta de Moldova, as fi negociat la sange pentru o excursie mica prin Canalul Manecii. Sau macar, obosita fiind, sa ma scape ca din gresala, intr-un colt de Franta de unde sa privesc picioarele nesfarsite ale frantuzoaicelor. N-a fost sa fie. Dar sa nu divagam; astazi, in contrast cu starea mea brassicoasa (lat. Brassica – varza) de astazi, sunt la datorie sa propun solutii. Veniti cu incredere in Romania, hai Moldova, hai… (nu suna deloc idilic, imi pare rau daca v-am stricat ziua) si bucurati-va din plin de vremea britanica. Vorba tatalui meu, suntem localitate inrudita cu Londra.
M-am saturat de ceata asta care apare ca un neam prost cand ti-e lumea mai draga. Dincolo de faptul ca am o problema cu anotimpurile, uitand care si cum, nu ma pot obisnui cu starea asta atat de lichida, dezintegrata. Parca m-as fi nascut ieri.
Nu ma inscriu nici in categoria “unde-s zapezile de altadata”, preferand zapada doar o luna in an si atunci cu marea grija de a nu incasa un head shot prietenesc de la pustii fani Ben 10 si Hannah Montana. Daca ar fi dupa pretentiile mele absurde, anul intreg ar trebui sa fie o primavara de treaba. Nu e nici posibil, nici normal, nici sanatos, dar imi permit sa-mi bat gura degeaba.
Am mai scris despre perioada de hibernare. Am cam iesit din ea: nu mai dorm la pranz. Acum am senzatia paranoica ca cineva comploteaza impotriva mea in privinta timpului. In continuare ma enerveaza ziua scurta, vremea umeda, starea de gri. Am cearcane tot mai evidente si sunt tot mai alba. De vreo saptamana mi-am intoxicat parintii, neamurile, colegii si prietenii cu tanguielile mele privitoare la durerea de spate. Sunt ca o bunicuta din aceea carcotasa. La 81 de ani, cum zice prietena mea. Am si ocupari de sezatoare. In afara de mesteritul cerceilor, deja cunoscut, m-am apucat de tricotat. Fulare cica. Mi-am cumparat niste andrele meseriase deosebit de periculoase, care arata ca niste betisoare chinezesti supradimensionate si deja visez la teancuri de chestii facute de mainile mele stangi.
Uit numarul cestilor de cafea, incep carti si nu le termin, visez, ma tund, lalai, casc si ma lupt cu trezitul dimineata.
Toate in aceasta umezeala perpetua. Devin un Bacovia feminin, mediocru, mic si neinsemnat.
Ma intorc la mohairul meu smart si la cartea Raduleascai:)

Ca prostu’ la ‘Luna Noua’

Am tot amanat si amanat sa mazglesc ceva despre filme, atata vreme cat nu sunt o mare consumatoare, insa nu m-am mai putut abtine.
Inflatia de reactii vis-a-vis de proaspatul lansat New Moon, care a udat iar adolescentele, m-a mobilizat insa.

Am citit toata seria Amurg, scrisa de Stephanie Meyer, initial din curiozitate, apoi din placere, apoi din inertie, apoi din dorinta de a termina. Primul roman a fost, intr-adevar captivant. Nu valoros, dar captivant. Carte usurica, poveste de dragoste imposibila, chestii usor de digerat, reverii puerile, din astea. A doua si a treia au fost efectiv o labareala trista, o zeama lunga si chioara in care eroina impiedicata devine si un pic usuratica. Ultima carte ce a mai spalat putina, aglomerand in final ceea ce astepta toata lumea ce a citit seria: se devina duduia vampir, sa se culce cu vampiru’, sa se marite cu el, chestii pragmatice si concrete.
Filmul, well, filmul… Twilight (I) adica, l-am vazut inainte sa citesc cartile, deci mi-a retinut cumva atentia. Ca productie, nu a fost cine stie ce, ba chiar mediocru, insa nu pot nega ca povestile cu tineri atrag. E un fel de placere vinovata.
Am fost taaaare curioasa sa il vad si pe al doilea. New Moon adica. Mare tam-tam si cu asta. Petrecandu-mi week-end-ul trecut in Iasi, am incercat sa ii corup pe unii sau altii sa il vedem la cinema. Am auzit ca n-ar mai fi bilete, m-am resemnat, motiv pentru care am apelat, impreuna cu Oana, la sfantul Odc si l-am vazut din consacratul cinematograf T…
Ceva mai plictisitor decat filmul asta nu mi-a fost dat sa vad! Efecte speciale de 2 lei, actiune cheap, replici rasuflate, neconcordante… Eram plictisite la maximum, tot dadeam pe repede inainte… eu cel putin am vrut sa renunt de vreo doua ori, dar am rezistat pana la capat. Ne-am uitat cu un sictir destul de pregnant si am concluzionat amandoua ca e de rahat si m-am bucurat ca nu am dat banii degeaba pe bilete.
Deci sfatul georgian calduros ar fi: NU MERGETI LA NEW MOON! Bullshit! Really.

In schimb…am vazut un film tare fain sambata. A meritat fiecare leu.
[Pauza. Moment in care astept ca prietenul meu sa se umfle in pene ca el a ales filmul ]
Concertul e un film care a reusit sa imi mentina atentia treaza, lucru destul de dificil pentru foiala-mi caracteristica. Un film care are aproape de toate. De la bucatile de Tchaikovsky care te fac sa exclami “Ce bine suna!”, la partile savuroase in care rusa si franceza se combina, la continut, pana la realizarea tehnica, regizorala.
Intervine acum un soi de mandrie prosteasca; zic prosteasca pentru ca nu ma implica in niciun fel. Insa sunt tare fericita cand constat ca regizorul este roman si ca filmul se poate inscrie usor pe lista preferatelor mele. Deci regizorii romani pot face filme si despre altceva decat despre comunism, revolutie, avorturi, viata de rahat din Romania, saracie, tigani si toata gama la care ne pricem.

Gust de marmelada

Imi reprosez nu de putine ori ca traiesc in dimensiuni temporale gresite. Fie ca ma las furata de reverii lungi, care dezbat pe furis carari ale viitorului,fie construiesc scheme de urmat, fie cad intr-un dulce-amarui remember al trecutului. Imi amintesc din cand in cand sa traiesc si clipa, insa o traiesc cu viclenie: ii asigur intensitatea si frumusetea pentru a o transforma in aminitire draga. Exacerband si generalizand, as conchide ca traiesc pentru amintiri. Nu din amintiri, ci pentru ele. Undeva in subconstientul meu o rotita se invarte pentru o constiinta viitoare. La mine prezentul munceste pentru a-i deveni viitorului un trecut cu parfum.
Ma mustru si ma chinui atunci cand ceva nu a decurs cum as fi vrut. Chiar si in cea mai rusinoasa letargie pricep ca nu e ok; la mine niciodata nimic nu este ok daca iau la puricat problema. Sunt o perfectionista-desi nu stiu cat reflecta asta ceea ce sunt eu acum. Ramane un areal vast, oricand in asteptarea de a fi discutat.
Dragostea mea pentru amintiri explica faptul pentru care insist sa fac poze, multe poze. Graba si mana tremuranda cu care manuiesc cablul de date nu se compara cu nimic. Zambetele cu care revad poze mai noi sau mai vechi sunt si ele nepretuite.
Aduce a reclama la Mastercard, dar sa stiti ca nu m-au platit.
Nostalgia de a ma compara cu mine de acum un an sau doi e simpatica; poate nu imi doresc sa redevin ce am fost, insa intotdeauna gasesc lucruri pe care sa le regret. Regrete curate, sincere, copilaresti poate, date de dorinta inexplicabila de a trai mai mult si din mai multe unghiuri.
Nu imi iert usor greselile, insa trecutul le indulceste. Le gasesc scuze.
Pentru mine amintirile sunt motor.
Imi amintesc cum am pasit, acum vreo saptamana si putin, in cabinetul de psihologie al scolii. Mirosul acela nedefinit, dar cald, oglinda din perete, fotoliile rosii, zgomotul discret al calculatorului, privelistea gri de pe geam, au activat momente foarte dragi. Poate nu stiam cat sunt de dragi-am realizat cat imi lipseste fata aceea de 16 ani care scria foi intregi acolo si care pleca cu dureri de cap doar pentru faptul ca procesele volitive erau nesuferite. Momentele moarte cand ramasa singura cu foile albe, ma priveam in oglinda mare si imi admiram parul lung, cele cand din cauza unor cosuri razlete ma razbunam pe paralela gandire-limbaj, emotiile, accesele de plans, esecurile sentimentale povestite acolo, zambetele, tot ce s-a nascut acolo: prietenia, pasiune pentru psihologie si dependenta de concurenta.
Respirand doi ani mai tarziu acelasi aer, am inteles ca a nu participa si anul acesta la Olimpiada de Psiho ar fi o crima pentru georgienii din interior.

*
Scotocind dupa prostii prin dulapurile-mi aflate in vesnica dezordine, am gasit intr-o cutie, o punga bine rasucita, care adapostea… 3 cozi de par. In genunchi stand langa pat si privindu-le, imi pareau perfecte. Culoarea, luciul, forma, greutatea lor… naiv, le-am mirosit. Aproape ca pastrau candoare in ele. Atata cat puteam sa am la 17 ani. Mi-am adus aminte de ziua torida in care de plictiseala mi-am taiat pletele crescute cu greu. Nu am rezonat niciodata cu pastrarea parului; daca stau bine sa ma gandesc in afara de atunci nu am pastrat niciodata par. Nu am simtit nevoia, nu mi s-a parut necesar…

**
Cheia se invarte, iar manerul rigid face un click atat de cunoscut, la o ora atat de cunoscuta. Las tot ce am in mana si ies din camera – stiu ca a venit mama. Dintotdeauna punctele de atractie au fost geanta si pungile. Intotdeauna trebuie sa existe ceva folositor sau bun pe acolo. Daca dezamagirea de a nu gasi “ceva dulce” atunci, ca si acum, nu mai afecteaza prea mult, sigur se gaseste macar un pix sau un pachet de servetele de “furat”. Despachetand, am gasit azi, facand ochii mari si curiosi, o bucata de marmelada. Marmelada! Pentru necunoscatori pare stupid. Am o fixatie. De 13 ani tanjesc dupa marmelada pe care o mancam direct din borcan, adusa de o vecina de-a matusii mele (pe sistemul ala negru’ de respira greu era tat’su!), intr-o dimineata bbrrr de iarna, in marchiza bunicii mele, unde ieseam in sosete si dardaiam de frig. De atatia ani sunt refuzata cand cer marmelada. Sunt informata cu scenarii de groaza – ca e de rau, foarte rau, contine multe, de la unghii de crocobaur la transpiratie de zmeu turcoaz. Nu stiu cum de nu mi-am cumparat singura…curios.
Gustul imi pare familiar…dar nu e acelasi. Probabil ar trebui sa am din nou 5 ani.

…Oare cati ani din fiecare an ne-ar trebui pentru a nu mai iubi amintirile?

Votam?

Un 22 Noiembrie insorit si cald, cel putin aici, in estul extrem al Romaniei. S-ar parea ca vremea comploteaza indirect in a scoate romanii din casa si a-i trimite la urne.
E o zi importanta. Oricat m-am ferit de aceata propozitie atat de gretoasa prin platitudinea si uzura ei, nu am putut. As continua prolific cu “avem nevoie de o schimbare”. Sper doar ca, dincolo de semnificatiile diverse ale votului pentru unii sau altii, lumea isi va deplasa fizicul si va stampila cu cap. Inca mai sper ca se mai poate face ceva. Destul de naiv, insa mi-e greu sa ma impac cu gandul Romaniei de azi, in care nimic nu merge cum trebuie.
Nu stiu cat as putea sa ma mint ca poate fi salvata tara in esenta. Si ca tot vorbeam de esente, sunt un pic nazista: din anumite puncte de vedere, daca as candida, as include in programul meu castrarea cretinilor (dupa o evaluare minutioasa), interzicerea manelelor, pedeapsa cu inchisoarea pentru aruncarea gunoaielor la intamplare, pentru tulburarea linistii publice, pentru mancatul de seminte pe strada, pentru cei care nu se spala, pentru scuipatul pe strada, pentru cei care huiduie la spectacole, pentru huliganii de pe stadioane, pentru urlete, tipete si injuraturi.
As introduce munca in folosul comunitatiii pentru cei care dau si iau spaga, pentru ignorantii din sistem, pentru profesorii care fac nimic la ore, pentru asistentele sictirite care te lasa sa mori in spitale sau te prajesc, la o adica.
Aberez cu spor insa indignarea mea naiva a atins cote maxime. Si nu numai a mea. E extrem de trist cum ne batem joc de o tara care ne-ar putea oferi atat de multe. Suntem masochisti. Nu vom deveni niciodata nemti, dar straduinta ar ajuta.
Am nazuinta ca:
-mai exista bun simt (asta fara a face aluzie la vreun candidat sau altul)
-ca marlanii inconjurati de pupeze prezidentiabile nu mai impresioneaza prea tare prin sistemul “poza cu maimuta”
-ca babele au aflat ca Iliescu nu mai candideaza
-ca romanii nu se bucura la doua pixuri si un calendar
-ca nu faina si uleiul hotaraste unde pui stampila
-ca romanii se uita la televizor si cantaresc discursurile candidatilor
-ca nu de “unul de-al nostru” este nevoie, ci de o coloana vertebrala aflata in buna relatie cu tot scheletul ce ne tine pe picioare si ale carei vertebre cervicale sustin bine un creier limpede
-ca nu paranoia si samanta de scandal reprezinta dovezi de verticalitate
-ca a merge la vot nu e un eveniment monden.

In ceea ce ma priveste, nu simpatizez cu un partid sau altul. Ma bazez pe oameni, nu pe culori. Prin urmare l-am votat dis-de-dimineata pe cel cu al carui discurs rezonez: Crin Antonescu.

Si mai sper ceva: sa nu fiu dezamagita, asa cum s-a intamplat acum 5 ani, cand am votat spiritual ( efectiv neavand cum, la doar 13 ani) cu actuala ciuma a Romaniei.